Ziua de 16 septembrie a marcat implinirea unui sfert de veac de la disparitia Mariei Callas, soprana intrata in legenda inca din timpul vietii, atit prin traseul spectaculos al carierei artistice, cit si prin mult comentatele repere din existenta sa, intrerupta, din pacate, mult prea curind.

Nascuta in 4 decembrie 1923 la New York, intr-o familie de emigranti greci (numele sau real fiind Maria Kalogheropoulos), mioapa, grasa si „stearsa“ ca infatisare, Maria a fost insa inzestrata cu un glas de o frumusete si o ardenta care au atras atentia inca din anii adolescentei. Iar mama sa, revenind la Atena impreuna cu cele doua fiice, a dorit sa-i puna in valoare aceste date naturale. Maria a inceput sa cinte in public (se pare ca impotriva vointei sale, fapt ce a determinat, in parte, ura declarata fata de mama sa, fapt paradoxal, dat fiind ca tocmai aceasta i-a deschis portile unei cariere glorioase). Sora sa mai mare, Jacky, era mult mai frumoasa, delicata, supla (asa cum, de altfel, este si acum, la cei peste 80 de ani pe care ii poarta cu distinctie) – un alt motiv ca mama sa o prefere, declansind din nou furia Mariei. Dupa studii de canto si numeroase aparitii in recitaluri si concerte, a debutat la Verona, in 1947, la doar 23 de ani, avind un impact extraordinar asupra publicului; expresivitatea si trairea investite in personajul pe care l-a intrupat au fost atit de puternice, incit spectatorii au reusit sa faca abstractie de cele peste 100 kg ale tinerei protagoniste. Sansa ei a fost aparitia lui Menenghini, magnat care, devenindu-i sot, a stiut sa o sustina, sa o propulseze in marea lume a operei, incercind s-o modeleze si, poate, sa-i tempereze intr-o anume masura izbucnirile temperamentale. Au ramas celebre furia cu care isi denigra colegele, lipsa de colegialitate fata de partenerii de scena vestiti, pe care ii inlatura pentru a primi de una singura