La lansarea cartii lui Marius Oprea (Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente - 1949-1989, al carei titlu trimite fara echivoc la cartea Hannei Arendt despre procesul lui Eichmann de la Ierusalim), Andrei Plesu se arata impresionat de faptul ca in România un cercetator reuseste, de unul singur, ceea ce institutiile (si trimiterea era la CNSAS) n-ajung sa faca. Lasind la o parte ca Marius Oprea are totusi o institutie in spate - Institutul Român pentru studiul Istoriei Recente (IRIR) -, afirmatia nu pare deplasata cind aflam, din cea de-a doua carte a sa (pe care o coordoneaza), Securistii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica. Studiu de caz..., ca singura arhiva de cadre disponibila a fost "achizitionata" (recte cumparata) de un colectionar de la un "revolutionar" care plecase din Primaria Brasovului, dupa decembrie 1989, cu 929 de dosare (aproximativ un fiset intreg) proprietate publica sub brat ca sa le salveze de la distrugere si, de ce nu, sa le vinda. Noroc ca "achizitorul" acestor 3 metri liniari de documente a avut inspirata idee de a le dona Institutului Român pentru Istorie Recenta, altfel am fi auzit despre ele cam cum am auzit despre arhivele din celelalte 40 de judete, unele dintre ele probabil tot in proprietatea salvatorilor lor revolutionari. Exista in plus o comparatie nefericita intre binevoitorii care-au sustras acte oficiale profitind de vidul institutional si situatia din Germania Democrata, unde o mina de oameni au intrat in cladirea STASI, preluind-o ca sa impiedice distrugerea documentelor, dar parasind-o asa cum intrasera, cu miinile goale. in asemenea situatii, e riscant sa numesti "studiu de caz" singurele documente la care ai avut, la urma urmei intimplator, acces: cit sint ele de reprezentative pentru Serviciul de Cadre al PCR? Se poate face o analiza pertinenta a respectivului serviciu pornind de l