Volumul de versuri Intervalul rabdarii, de Ion Vieru, aparut la Editura Dacia in 2002, nu e un volum zgomotos, nici postmodern, nici modern. in schimb, e unul bun. Abstractia poemelor, calme, mature, nu sta in conceptualitate, ci mai curând intr-o ciudata detasare de subiect, eterare a imaginilor cu un coplesitor ecou metafizic, insa tradând golul, anxietatea, totodata calma derulare emotionala: "o carte cu imagini rasturnate/ voi aduce pe tarmul gol/ astept sa vad cât de aproape sunt doua zile." Ioan Vieru are o privire de spectator, ca in fata scenografiilor angoasante ale lui De Chirico. Cu greu se poate decela realismul din metafora, totul este filtrat subtil, filosofic, amestecând vidul gesturilor moderne, al intrebarilor noastre moderne, in textura fictiunii poetice: "fireasca lupta pentru existenta/ spunem continuu/ multimi cautate de salile de gimnastica/ un animal preistoric trece strada in zori/ spre cafenele literare/ ar putea fi altfel cafenele/ când marile preocupari nu sunt doar politice/ ca miscarea umbrei prin vis?" Sfâsietoarea melancolie emanata de obiecte, de trecutul inchis in ele definitiv, de timpul perceput de poet pâna la plânset, toate acestea respira imperceptibil: "in micile localitati doar câteva versuri/ ar putea schimba lucrurile."
Mai exista la Ioan Vieru si nostalgia puternica a spatiilor si timpurilor interioare, miraculoase, sacre, reificate, astazi transformate: "nu ne vom recunoaste decât la festivalurile/ despre arta trairii/ cu haine groase vom traversa frumusetea fara lupi/ magii si-au insusit puterea barbarilor." O poezie a linistii, a trecutului si a copilariei despre care Miguel de Unamuno scria la rându-i: "Ma intorc la tine, copilaria mea, precum Anteu se reintoarce la pamânt..."
Se poate spune ca poeziile lui Ioan Vieru sunt omogene, de fapt, cartea e un singur poem, unitar, dar nu monoton
