Nu sunt in stare sa scot un cuvânt. Ma gândesc la gloria acestui personaj, maruntul agent de publicitate Leopold Bloom; ma gândesc la ratacirile acestui Ulise, când irlandez, când iudaic, un Nimeni, putând fi Oricare; la nevasta, la Penelopa lui, Molly, o curva si-o stricata care se culca cu toti barbatii din jur; ma urmareste Odiseea memoriei si imaginatiei lor, eterna, meschina, conjugala, durând o singura zi, 16 iunie 1904.
Cred ca trecusem de Orléans când, intrând in vorba, aflasem ca americanul facea literele la Harvard, si ca teza de licenta avea sa si-o dea la toamna tocmai cu Joyce... Era o editie veche tiparita in 1949, la opt ani dupa moartea autorului, si spusese ca la fel arata si când o cumparase de la un batrân anticar evreu pe care, culmea! il chema tot Bloom, Florea, Florica, cum ar veni. Iar sublinierile, de care adusesem vorba, oarecum mirat ca ele, practic, ocupau uneori pagini intregi, otova, una dupa alta, nu-i apartineau, nu el le facuse, ci asa cumparase cartea care se parea ca trecuse prin mâinile a nenumarati clienti, studenti in special, niste profesionisti, in orice caz, nu cititori de rând...
Ulise sedea inca in fata mea pe mesuta trasa anume inca inainte ca Jeff - asa-l chema - sa se intoarca de la restaurant. Atunci, din vorba in vorba, ii spusesem ca Joyce semana cu Cervantes, ca intre Don Quijote si Leopold Bloom, ca intre doua paranteze foarte largi, foarte incapatoare, se ingramadeau ceilalti autori, ca niste stridii inghesuite in stomacul gigantic al unui casalot. Pozitii contrare insa mergând impreuna intr-o convergenta contrara. Cum adica?... Ori mersesem prea departe, ori... Era clar ca ideea soca intelegerea rationala a americanului, orice s-ar spune, un pragmatic. Cervantes, catolic, inchizitorial in fond, adept al dogmei extrapolate pâna la Utopie, reprezenta fizica scolastica a lui Newton, id
