Truism sau nu, este nevoie sa repetam necontenit: limba româna - pe care ar trebui s-o iubim mai mult si s-o ferim de "poceala" - este una dintre cele mai bogate, mai maleabile si totodata plastic-pitoresti sisteme vocale din tezaurul umanitatii. Iar poporul caruia i-a fost harazita, desi adesea isi bate joc de ea, impanând-o cu slut-inutile "imprumuturi", ii pastreaza si foloseste, intre altele, un tezaur de zicale, proverbe "formule de politete" - dar sí sudalme, blesteme, injuraturi cum rar se mai intâlnesc la alte neamuri, adaugând, cu mare verva - evitând prea tocite clisee -, creatii ad hoc ca, printre altele, cumplite amenintari verbale, precum si noi figuri de stil sau apostrofari politice.
Limbajul reflecta mentalitati, afecte, conduite prevalente si chiar predilecte intr-un anumit moment ca ne bucura sau nu extragerea unor anumite entitati din enormul nostru tezaur, selectarea privilegiata sí ca frecventa, precum sí adausul de broderii pe canavaua existenta (chiar acceptarea invaziei de termeni englezesti sau de argou mai ales "romaní") denota, ca intotdeauna, "ceva".
Toti - sau mai toti - cunosteam, "inainte de-", cum se pune (adica, "de revolutie", ori "de 1989" etc.), zicala "Sa(-i) moara capra vecinului!". Nu are rost sa discut din care cauza acest animal blajin, poate cam prostut, dar nepretentios sí scotând lapte chiar de pe râpi mai ponosite, este evocat sí in alte zicale, ca de pilda in cea care ii opune "varza", ori o acuza de "râie" sau de sarituri semnificative, o inzorzoneaza la Anul Nou sau a clonat-o drept suport pentru taiat lemne, dar sí ca scaun al birjarului. Este sí o avutie de om sarac, un animal domestic fundamental: dovada si mostenirea cuvântului, la noi, exact ca in latina - capra.
Insa "dupa -", zicala a devenit mereu mai frecvent folosita, s-a transformat chiar in slogan, as zice intr-un
