- Editorial - nr. 189 / 26 Septembrie, 2002 Nu este o rusine mai mare pentru un partid care pretinde ca a imbratisat doctrina social-democrata decat cea de a fi el insusi tartorele saraciei institutionalizate si generalizate. Menirea unei astfel de formatiuni politice, aflata in contrast cu conceptia taranista si liberala (care vede intr-un mod cu totul altfel relatiile interumane, acceptand bogatia unora pe seama saraciei altora), este tocmai de a lupta impotriva unor asemenea stari si polarizari, oferind individului sanse egale de manifestare intr-o societate a echilibrului relativ, in care grosul populatiei sa nu fie nici prea saraca si nici prea bogata, adica sa o duca bine. Din nefericire, anormalul in configurarea structurala a societatii s-a instalat de mult in Romania, iar de 12 ani incoace lucrurile s-au agravat peste masura. In ciuda a tot ceea ce se prevedea o data cu schimbarea regimului comunist, nu s-a intamplat nimic bine. Totul a mers din rau in mai rau, iar dureros este faptul ca aceasta perioada de profunda decadere a fost gestionata pe cea mai mare parte a traseului ei de asa-zisa social-democratie, in speta, de PSD. Istoria acestei triste perioade din viata Romaniei, in care s-a mers mai mult in marsarier, a fost dominata de practica filosofiei celui mai devastator principiu cu incarcatura demagogica absoluta, care poate fi sintetizat in sintagma:"Una zicem, alta facem". Parcurgand chiar in fuga programele tuturor partidelor postdecembriste, dar mai ales ale celor care au si guvernat, se poate usor constata ca din toate razbate asa-zisa grija fata de om, dar, in realitate, nu este vorba de cetateanul de rand, ci de omul-partid, omul-activist, omul-conducator, omul-clientela, iar, mai nou, omul-baron, format recent, tocmai datorita evolutiei nefiresti a relatiilor din societatea romaneasca. Iata pentru cine s-a muncit, dar s-a si murit cu zile