Dacă-i întrebi despre Naşul, cei mai mulţi dintre ei

nici măcar nu l-au văzut. Nici măcar să nu te gîndeşti

să vorbeşti cu ei despre Eisenstein sau Kurosawa, sau

Carol Reed. Începe să mi se facă frică de tinerii ăştia -

nici măcar nu ştiu cine mama dracului au fost Beatleşii

ăia! (Ridley Scott, regizor de film) Şi mie începe să mi se facă frică. Există un public pentru care un film din 1980 e deja o antichitate: şlagărul verii trecute, guma mestecată aseară. "1970? Faci mişto de mine? Asta-nseamnă că-i de pe vremea lu' Pazvante Chioru'! 1960? Asta-i preistorie! 1950? Fugi de-aici, că nici nu se făceau filme pe-atunci!" Îmi imaginez un astfel de telespectator nimerind pe postul Turner Classic Movies şi uitîndu-se la imaginile acelea - sărutările cu buze strînse, coafurile neclintite, scîntei în ochii divei îndrăgostite - ca la nişte hieroglife: totul atît de pre-Tarantino, de pre-MTV, de pre-PRO TV, încît telespectatorul nu poate să facă nici o legătură între filmele acelea şi viaţa lui, şi nu poate să-i înţeleagă pe "oamenii de pe vremea aia, care plăteau un bilet ca să vadă aşa ceva, şi mai şi credeau ce văd". Gîndul ăsta chiar mă sperie: oare peste 50 de ani tinerii telespectatori ne vor judeca după filmele epocii noastre? Orice, dar n-aş vrea să fiu judecat după noul film cu Jennifer Lopez, pe care l-am văzut azi-dimineaţă! Nu-mi place să-i aud nici pe cinefilii care se laudă că ei nu văd decît filme vechi, ca şi cum bătrîneţea în sine ar fi o calitate. Nu e. Dar nu e nici o ruşine, aşa cum par a crede (cu unele excepţii) televiziunile noastre, pentru care un film mai vechi de 30 de ani e în general ceva ce trebuie ascuns bine în program, la o oră la care să nu-l găsească nimeni. Nici nu-mi vine să cred că, acum cinci ani - şi, dintre toate posturile, pe Acasă! -, exista o Cinematecă, deschisă aproape în fiecare seară. Nu era perfec