Am mai povestit chestia asta, dar nu în scris. Şi, oricum, face s-o repet. În urmă cu vreo zece ani, pe cînd începusem suplimentul Litere, arte & idei la Cotidianul, Ion Raţiu ne-a adus la redacţie, în vizită profesională, un american de nu'ş' ce gazetă simandicoasă de peste ocean. Tot vorbind de una, de alta şi stupefiindu-ne dumnealui cu nonşalanţă (ba că, dacă-i radeţi pe toţi securiştii rămîne România fără profesionalism, iniţiativă şi organizare, dacă nu chiar fără structură; ba că aveţi nevoie de mafii locale, în contrabalans cu cele globalizate ş.a.m.d.) ne-a întrebat, brusc, care considerăm noi că este elementul esenţial la o gazetă: tirajul, hîrtia, calitatea tiparului, lefurile, staff-ul redacţional, sistemul de difuzare? Narcisul din mine a replicat, sec, fără urmă de îndoială: ziaristul. Adicătelea eu, noi şi-ai noştri, mă-nţelegi! Aş! Factorul vital este publicul, a decretat, tot fără clipire, cinicul de Dincolo. Omul care scoate banul din buzunar ca să-l dea pe gogoşile matale! Dumneavoastră aţi făcut vreun sondaj de opinie cînd aţi decis să scoateţi LA&I-ul?? Cărui segment de public vă adresaţi? Ce aşteptări au cititorii dvs. şi ce mesaj subtextual vreţi să le infuzaţi? Etc., etc., o sumă de delicateţuri ultraprofesioniste, care de care mai dure. A fost primul duş rece pe stil nou. L-am înjurat atunci, dar cu fiecare an, cu fiecare lună care trece îi dau tot mai multă dreptate. Şi uite-aşa, am ajuns eu, pentru prima oară după 25 de ani de critică literară, să mă gîndesc - ei, da! - la naturelul, fizionomia şi aşteptările receptorului. Obişnuit cu tirajul de cîteva sute de exemplare al revistelor literare (am ţinut cronică de prin 1982 în 1989 la Transilvania sibiană!) ştiam că scriu aproape exclusiv pentru autorii recenzaţi. Ne citeam noi între noi. Ne întîlneam la o cafea, criticii cu scriitorii, ei cu dedicaţii, noi cu cronicheta. Mai un banc,