Ţiganii din Soroca Duminică, 28 iulie 2002 E încă foarte devreme, dar a sunat plecarea, avem un drum mai lung de făcut, pînă la Soroca, capitala judeţului, un orăşel aşezat pe malul Nistrului, dincolo e Ucraina, la 180 de kilometri de Chişinău, în Nord-Estul Moldovei. Se anunţă o zi de caniculă, instalaţia de aer condiţionat din autocar nu izbuteşte să învingă căldură grea şi năclăită care parcă ne înfăşoară. Aceleaşi controale ale poliţiei, ne-am obişnuit deja, primul la ieşirea din cartierul de nord al Chişinăului, altul la intrarea pe autostradă, al treilea pe şoseaua naţională, cînd ne apropiem de Soroca. Satele prăfuite înecate în praf se succed pe marginea drumului cu fîntînile comunale, acoperite cu un capac de tablă fasonată, reprezentînd o biserică ortodoxă; şanţurile sînt uscate, ploile torenţiale de la începutul săptămînii n-au reuşit să potolească setea pămîntului şi buruienile au culoarea galbenă a cerealelor coapte. Pe măsură ce mergem, căldura se înteţeşte; ambianţa din autocar e calmă, se pare că, în noaptea precedentă, studenţii noştri au dansat pînă-n zori. Afară, ţăranii ghemuiţi pe marginea drumului vînd roşii, piersici, caise, porumb fiert şi, deja, struguri copţi. E 11, după patru ore, ajungem la Soroca. În program e trecută o întîlnire cu reprezentanţii consiliului judeţean în clădirea unde sînt serviciile administrative. Păcat, am fi preferat să începem cu o plimbare pe strada principală, să vorbim cu oamenii întîlniţi întîmplător. Magazine puţine cu un aspect mediocru, în timp ce pe gardurile de la marginea drumului sau la portiţă, pe o bucată de carton pusă pe jos, localnicii vînd tot soiul de vechituri, haine uzate, nimicuri, orice. Nici aici nu e cine ştie ce circulaţie, acest tip de comerţ şi enormul talcioc unde ne-am dus apoi, după-amiază, ca şi degradarea caselor şi a curţilor, arată cît de săracă este populaţia. Pentru că nu n