Aveam probabil zece ani şi, probabil după o discuţie inutilă, tatăl meu mi-a spus: "Tu ai mania contradicţiei," la care am replicat, fără să respir: "Ba nu, nu am mania contradicţiei!". Ceea ce susţin şi astăzi şi sînt gata să vă dovedesc în rîndurile care urmează. Mi-e dificil să înţeleg exact la ce se referă conceptul de "cultură". Mai precis, nu sînt sigură că ea există, ca atare, în afara atmosferei rarefiate a celor care consumă numai Cultură, şi care combină manierele elegante cu referinţe literare absconse ca dovadă a evidentei lor superiorităţi intelectuale. O poziţie foarte riscantă pentru cineva invitat, cu bună credinţă, să contribuie la una dintre puţinele reviste de cultură care mai apar în România. Şi, dacă tot am deschis şi această discuţie, probabil că prezentarea Dilemei ca revistă de opinie, de discuţii, de polemici (pe teme culturale, dar nu mai spunem asta, ca să nu speriem muritorii de rînd) ar duce la o lărgire considerabilă a "bazei de masă" a cititorilor cu oameni interesaţi de cuvîntul scris, dar speriaţi de posibilul nivel cultural prea ridicat al colaboratorilor. În încercarea de a-mi justifica această poziţie, am apelat la un dicţionar, care mi-a oferit următoarea definiţie cu privire la cultură: "Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori; faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva." (cf. DEX, ed. 1975) Partea cu "totalitatea valorilor" am sărit-o conform unei vechi obişnuinţe, datînd din anii de liceu, care permitea traficul de asemenea fraze (auzirea, notarea, repetarea lor la orele de cunoştinţe politice) fără a implica în vreun fel şi creierul. Iar partea legată de "cunoştinţe în