Semnarea de către România a acordului bilateral cu SUA prin care ţara noastră se angajează să nu extrădeze americani la cererea Curţii Penale Internaţionale a stîrnit comentarii aprinse. Fireşte, presa a reacţionat diferenţiat, dar vocile cele mai auzite au fost cele critice. Argumentele criticilor au fost, în esenţă, următoarele: 1. gestul a fost neinspirat pentru că afectează procesul aderării noastre la UE (aici se citează cu oarecare voluptate criticile venite dinspre Bruxelles); 2. gestul este inutil în perspectiva obiectivului NATO pentru că, indiferent de acest acord, oricum vom avea un noiembrie fericit, căci raţiunea pentru care americanii "ne vor" este de cu totul altă natură; 3. SUA ar trebui să înţeleagă să se conformeze justiţiei internaţionale ca orice altă ţară civilizată şi să nu mai uzeze de supremaţia lor pentru a-şi crea imunitate. Mărturisesc că cele trei argumente nu mi se par tocmai convingătoare în sprijinul tezei că România nu ar fi trebuit să semneze acordul din 1 august. Întîi că procesul aderării noastre la UE e unul de lungă durată şi, cinic vorbind, în 2007 nimeni nu îşi va mai aduce aminte că România a "ieşit din rînd" în această chestiune. Apoi, procesul aderării la UE, cel puţin după celebrele criterii de la Copenhaga, vizează aspecte ce ţin, în primul rînd, de funcţionalitatea economiei de piaţă (marea noastră problemă!), de profunzimea democraţiei (alt capitol unde nu stăm prea grozav), de eficienţa statului de drept (mult de lucru şi aici). Micile iritări dintre Bruxelles şi Washington sînt cît se poate de circumstanţiale şi, în economia criteriilor de care am vorbit, chiar nu au nici o greutate. Pe de altă parte, pentru că tot se vorbeşte atît de mult despre dinamica relaţiilor UE - SUA, cred că merită să nu uităm un lucru foarte important, mai ales în contextul actualului clivaj care pare să existe între cele două entităţi