Atunci cînd se uită la televizor, amatorul de emisiuni culturale nu mai e nici student, nici profesor, nici "specialist", scriitor sau artist. E un simplu telespectator - e drept: cu anumite aşteptări - care vrea să fie captivat, provocat, sedus, înainte de a fi informat sau "educat". Există o psihologie specifică a telespectatorului generic. El poate fi enervat - asta e (nu-i aşa?) OK cîtă vreme problema îl interesează şi îl priveşte - dar dacă l-ai plictisit, l-ai pierdut definitiv... Regula de aur a oricărei emisiuni de televiziune e să nu plictisească. Vechiul literaturocentrism ne împinge, îndeobşte, să confundăm "emisiunile literare" cu talk-show-urile culturale în sens larg. Nu e cazul. În opinia mea, acestea din urmă sînt încă onorabil reprezentate prin emisiunile lui Mădălin Ionescu şi, uneori, Stelian Tănase de pe Realitatea TV sau de "Profesioniştii" Eugeniei Vodă de pe România 1. Însă la emisiunile literare sau la cele tip "magazin al artelor" care mai există (oare mai există?) ţi-e jenă să te mai uiţi: singura utilă şi plăcută este "Omul cu cartea", "pastila" televizuală a lui Dan C. Mihăilescu. În ceea ce mă priveşte, chiar dacă aceste emisiuni soporifice ar fi difuzate la oră de maximă audienţă, n-aş putea să le urmăresc mai mult de două-trei minute (maximum!). Privindu-le, simt de fiecare dată nevoia să zapez pe un canal unde se difuzează fotbal, ştiri, filme, muzică sau dezbateri politice, mă rog, orice altceva. Ele, emisiunile "literare" nu mai au legătură decît cel mult cu interesele celor care le realizează, dar pe mine, ca telespectator, aceste interese tot mai personale - de fapt, ambiţii şi vanităţi de cabinet - mă interesează din ce în ce mai puţin. Ar trebui lăsate să se consume acolo unde le e locul, în bîrfuliţa de cafenea a revistelor pe care nu le citeşte nimeni în afara celor care le scriu şi a celor despre care se scrie. De fapt