Mă simţeam şi rătăcit, dar şi acasă, în acest oraş de unde, după mine, începea Asia. Nu Asia geografică, ci aceea spirituală, populată de alte civilizaţii, alte ritmuri, alte pericole. Păşeam prima oară pe pămînt ex-sovietic şi simţeam ceva nelămurit în aer. Decădere, agresivitate, absurd? Mormăiam involuntar "Odessa, Moskva", sperînd poate o vagă protecţie boreală, prelinsă pe traseul Vîsoţki - Marina Vlady - Cristea Avram - Bucureşti. (Fără folos, dar de ce m-aş fi mirat, sînt şi afon şi nu ştiu boabă ruseşte!) De-abia aterizasem la Odessa şi aflasem deja că trecem într-o lume aparte. Avionul lunecase tot mai încet printre alte aeronave, parcate într-o dezordine periculoasă pe marele cîmp de beton. La coborîre aveam să văd că unele n-aveau aripi, altele n-aveau roţi şi toate erau mîncate de rugină. Era şi un elicopter acolo, cineva construise sub el o cuşcă zdravănă, locuită de un dulău din rasa universală a "comunitarilor". Ne-a lătrat entuziast, dar lanţul nu i-a permis să ne cunoască nemijlocit. Se vedea că oamenii o duc greu, dar sărăcia nu îi înrăise. Dragostea de animale era o dovadă emoţionantă. Stînd la (familiara) coadă de la ghişeul poliţiei de frontieră, cu paşaportul în mînă, am observat că toţi cei aflaţi la momentul adevărului fac o gimnastică oarecum caraghioasă. Ajuns şi eu în faţa severului ofiţer ucrainean, am înţeles - pe partea interioară a minusculei deschizături a ghişeului, dormea un motan imens! Ca să poţi da paşaportul la control ar fi trebuit să-l împingi deoparte, dar, de cum mi-a văzut mutra, ofiţerul a făcut un semn ameninţător - să nu care cumva! Aşa că mi-am şerpuit mîna cu grijă, încercînd să fiu serios şi să nu deranjez Behemotul gri. Era dolofan şi impasibil. Ucraina începea să-mi devină simpatică. Nota felină avea să mă urmărească. A doua zi, traducătorul ucrainean, Saşa, ne-a dus în marele talcioc al Odessei. Ne-a promis