Mai nimeni nu-şi aminteşte astăzi de Frantz Fanon, iar cînd numele lui e pomenit, este pentru că Sartre i-a prefaţat în 1961 o carte, intitulată Les Damnés de la terre. Despre această prefaţă am mai scris şi nu voi reveni; să notez doar că e unul din cele mai siderante texte semnate de Sartre, unde filosoful face apologia violenţei şi a terorismului. Frantz Fanon era medic psihiatru, originar din Martinica, şi devenise un partizan necondiţionat al revoluţiei algeriene. Guvernul provizoriu algerian îl numise de altfel ambasador în Ghana, la Accra. Încă tînăr, la nici treizeci şi cinci de ani, se îmbolnăveşte de leucemie. Boala nu-i temperează militantismul radical; albii, scria el, trebuie nimiciţi fără cruţare, civilizaţia europeană trebuie distrusă: "Să părăsim această Europă care nu încetează să vorbească despre oameni în timp ce-i masacrează fără cruţare pretutindeni acolo unde îi întîlneşte, la orice colţ al străzilor ei, şi peste tot în lume. Au trecut secole de cînd, în numele unei pretinse «aventuri spirituale», ea (Europa) sufocă practic cvasi-totalitatea omenirii". Anti-european, Fanon era nu mai puţin un anti-american înverşunat. În La Force des choses, al treilea volum al memoriilor sale, Simone de Beauvoir relatează sfîrşitul lui Fanon. Fusese trimis să se trateze în Statele Unite, faţă de care revoluţionarul avea o profundă aversiune, America fiind pentru el "ţara linşajelor". Ajuns la Washington, ar fi fost abandonat, pretinde tovarăşa de viaţă a lui Sartre, zece zile la hotel. Transportat în fine la spital, e operat dar medicii îi mai dau maximum un an de viaţă. Face o dublă pneumonie şi moare curînd, puţin după apariţia cărţii prefaţate de Sartre. În ultimele zile de suferinţă, delirează şi îşi exteriorizează fantasmele anti-americane. Într-o dimineaţă i-a spus soţiei că americanii îl torturaseră din nou noaptea, băgîndu-l în maşina de spălat.