L-am cunoscut pe arhitectul maghiar Nagy Balint prin bunăvoinţa rectorului de la Collegium Budapest, care a ţinut să îmi prezinte nu doar un bun prieten al său, dar şi un personaj reprezentativ pentru ceea ce ar putea fi (ar fi putut fi, mai bine spus) o generaţie "optzecistă" a arhitecturii ungureşti. Spre deosebire de versiunea sa românească, generaţia echivalentă ungară - de la literatură la arhitectură - a avut o vehementă conştiinţă civică şi antitotalitară. Dacă a fost posibilă schimbarea de regim în felul în care a fost făcută în Ungaria, este şi datorită acestei generaţii care se afla, la schimbarea lui Kadar, la intrarea în maturitate. Dar să nu intrăm într-un subiect dureros pentru ambele părţi - şi pentru cei care n-au făcut decît "rezistenţă prin cultură", dar şi pentru cei care le-o reproşează astăzi de la înălţimea, spun cei criticaţi, a absenţei operei. (Aici ajunşi însă, un mic adagio: cînd îi trage de urechi pe tinerii critici literari care impută celor mai vechi lipsa de acţiune ante-1989, alta decît vagile şopîrle strecurate în text cu voie de la poliţie, dl. Manolescu se înşeală. Mai întîi invocă întru apărarea respectivilor complexitatea situaţiei. "Complexitatea" nu e o scuză, realitatea românească nu a fost vreo clipă mai "densă" decît cea a vecinilor. Pentru ce va fi fost mai greu aici să fii cu adevărat rezistent decît în Ungaria sau Cehoslovacia? De ce nu s-au făcut deloc, dar deloc palate staliniste de talia Casei Scînteii în Budapesta, deşi aceasta fusese dărîmată aproape integral în război dar s-au făcut în schimb la Bucureşti, practic intact în 1945? De ce nu s-au făcut centre civice şi Case ale Poporului în ţările Tratatului de la Vişegrad? Şi, dacă e vorba să propunem valorile în numele cărora critică tinerii critici, cu care mă simt deplin solidar, apoi ele sînt - în arhitectură şi, nu mă îndoiesc că şi în literatură - cele al