I-am promis dlui C.P.-B. că o să-mi încep micul opus "despre cultura la televiziune" cu aceeaşi frază cu care am reacţionat, la telefon, la aflarea temei: "Am oroare de televiziune!". Aşadar, pentru puţinii fericiţi ai Dilemei, recunosc: am oroare de televiziune. Poate că, totuşi, oroare e mult spus, e vorba mai degrabă de o indiferenţă alergică. Oricum, în general nu-mi place să mă uit la televizor, prefer să-l ştiu închis sau dat fără sonor. Întrebată, la un test, ce aş alege, între cele două invenţii - telefonul sau televizorul - am ales, fără să ezit nici o clipă, telefonul. Cînd îmi montez o emisiune, vorbesc despre mine, privind ecranul, ca despre "Ea"; iar una dintre remarcile mele favorite, pe care îmi place să le repet, este: "Îmi vine să iau un ciocan şi să sparg ecranul!" În aceste condiţii, e de prisos să mai spun că nu prind canalul Cultural; n-am văzut încă nimic difuzat sub această siglă; am văzut, doar, în presă (presa o citesc!) că e calul de bătaie al "telefililor". Aici nu s-ar putea spune ceva mai diplomaticesc, dar şi mai adevărat decît proverbul (nemţesc) "Orice început e greu". În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc prejudecăţile: în ciuda epocii, cred că adevărata cultură nu se face la televizor, ci în bibliotecă. Televiziunea poate, cel mult, să deschidă apetitul pentru cultură, să sugereze un drum spre cultură, să fie un instrument - inegalabil - de informaţie culturală. Cînd e vorba, însă, de a evolua de la suprafaţa lucrurilor spre miezul lor, lucrurile se complică. În materie de miez pe micul ecran, îmi amintesc, de pildă, de revelaţia unor "lecţii de muzică", ale lui Leonard Bernstein, fascinant şi pentru melomani şi pentru afoni. Sau, după '89, cine poate uita fericirea cu care i-am descoperit, "la televizor", pe Cioran sau pe Petre Ţuţea? Dar, cu asemenea momente de graţie televiziunea se întîlneşte extrem de rar; de obicei, cult