Fiul meu adolescent nu citeşte. Pentru mine, ca împătimită a cuvîntului pe hîrtie, această realitate a fost mult timp supărătoare, chiar frustrantă. Pînă cînd am realizat că el ştie mai multe decît ştiam eu la vîrsta lui şi că are o abordare a vieţii mai conturată şi mai "terestră" decît a mea, la vremea aceea. Cum aşa? Ce face el în plus - sau altfel? Şcoală? Nu prea. Învăţămîntul românesc nu s-a schimbat fundamental în cei 30 de ani care ne despart. Regăsesc în manualele lui texte familiare - oh, ce sentiment de "întoarecere acasă" am avut cînd am dat peste ilustraţiile din cartea de botanică! Sînt (sau par) aceleaşi, parol! Anturajul? Parcă nu. Contactele lui sociale sînt oarecum schematice - ca număr şi ca structură: mai ales colegi de şcoală (ceea ce ne aduce de unde am pornit). Alte surse de informaţii? Asta trebuie să fie... Un radio la capătul patului, care funcţionează tot timpul, TV +Ęcablu cu multe, multe canale, tipărituri multe şi diverse la îndemînă (cu titluri şi poze care se lipesc chiar şi de necititori), acces la Internet limitat doar de admonestările părinteşti (de la "fă-ţi mai întîi lecţiile" pînă la "vezi că depăşim limita de Kb"). Aşa se face că engleza şi-a rafinat-o la Cartoon Network, cunoştinţele despre natură le-a cules de la Animal Planet, bruma de istorie de la Discovery (împreună cu pasiunea pentru extreme machines şi subtilităţi criminalistice), cunoştinţele despre sex - şi oarece povestiri Zen - de la nu ştiu ce emisiune radio din noapte şi veninul limbii din Academia Caţavencu. Cît despre societate şi resorturile ei - slavă Domnului, programe de ştiri cu duiumul. Amarnic amalgam de influenţe mediatice! Şi ce ciudat trebuie să arate lumea văzută prin atare caleidoscop... Mai aiuritoare decît labirintul de informaţie - care, relevantă sau nu, vine, vine, vine, calcă totul în picioare - trebuie că sînt eşafodajul care o ţine împr