Cînd este vorba despre un pictor şi cu atît mai

mult Piero, lumina este culoare şi culoarea este

lumină...

Henry Mavrodin Pictura bisericească se supune pe drept organizării interioare a pereţilor, sub măiestria arhitectului, în funcţie de care pictorul, cu instrumentele unei logici nu de mare rafinament, decît teologic poate, stabileşte aranjarea scenelor ce le are de reprezentat. Respectivele scene prezintă exemplele desăvîrşite aflate în fruntea ierarhiei creştine. Eroii sînt fie grupaţi în scene fie pozează separat. Ordinea, dimensiunile şi poziţia lor este foarte strictă şi trăieşte bucuria ordinii şi a simetriei. Nu este aici locul prezentării programului iconografic pe variante de biserici, nici semnificaţia scenelor în funcţie de locul în care sînt propuse. Trebuie menţionat neapărat în ce măsură îşi duce la bun sfîrşit misiunea pictura parietală atunci cînd vine în concurenţă arhitectura. Vitraliile nimicesc practic orice tentativă de pictură. Biserica cu vitralii pierde din intensitatea luminii, dar nu acesta este faptul cel mai grav. Lumina ce trece de vitralii nu mai este albă. Această lumină murdăreşte pictura şi meşterul orice ar face îşi condamnă opera la un filtru de nesuferit. Prezenţa decoraţiilor sculptate; a pilaştrilor adosaţi sau angajaţi, a nervurilor de tot felul duce la apariţia unor întreruperi ce uneori cer multă măiestrie pentru a fi încadrate în registrele pictate. Dacă aceste decoraţiuni vin gata înflorite cu aur sau alte podoabe ce nu au legătură cu formele de expresie ale picturii, ansamblul coerent al picturii se sparge şi într-adevăr pictura se transformă în ceva ce stă atîrnat de perete. Şi dacă mai apare şi o perspectivă înşelătoare în pictură, pereţii devin faguri în care se strecoară iluziile unor alte spaţii (Tiepolo, de exemplu). Perspectiva unei scene face cît o fereastră. Peretele acolo nu există, arhit