Pateul cosmic Mă grăbeam într-o zi, cu o prietenă, să prindem un autobuz. Eram într-o întîrziere teribilă şi îmi suceam gleznele conştiincios, ţopăind în urma ei. Cînd, cu privirea înceţoşată de alergătură, văd o tarabă cu pateuri acoperite cu folie, igienic. Şi, cu toate că nu mi-e deloc foame, schimb brusc direcţia, îmi iau avînt, îi tai calea prietenei mele şi mă priponesc năucă în faţa tarabei, pradă unui reflex mai puternic decît orice saţietate, declanşat, îmi dau seama, după ce-mi revin şi continuu marşul, chiar de grabă. Chestia îmi dă de gîndit. Şi-mi dau seama că graba mea nu e deloc recentă. Că alerg de ani de zile, de multe ori besmetic şi ilustrînd perfect proverbul că unde nu-i cap, vai de picioare şi de stomacul îndesat cu pateuri cu aer şi alte umpluturi. De ani de zile frînez brusc în faţa tarabelor, în mijlocul vreunei goane şi tot de ani de zile mi se înmulţesc cuţitele din stomac, ignorate sau înjurate, în timp ce în mintea mea, posedată de o scenarită cronică, creşte o spaimă cît altele într-un an. Spaima că într-o bună zi viaţa mea de pieton vitezoman va arăta aşa: mă trezesc, beau o cafea şi sap în geantă după un pateu extraplat din după-amiaza precedentă, fug spre şcoală, ţin în grabă cîteva ore, mă reped la bufet, îmi iau nişte pateuri, ies din nou pe stradă, alunec pe un pateu, îmi luxez un picior, vin prietenii acasă, îmi aduc pateuri cu aer puţin, scumpe, că doar sînt invalidă, dorm chinuit şi visez zeppeline în formă de pateuri planînd pe cerul pufos al Bucureştiului, în timp ce lunetişti urcaţi pe Inter (unde la brunch-ul scump s-or da pateuri?) le ochesc profesionist, pentru ca, în cădere, ele să explodeze în sute de mii de pateuri mici şi omogene, care să vîjîie înspre gurile oamenilor în viteză, care se îngrămădesc pe stradă înainte, în timpul şi după orele de lucru. Spre dimineaţă, mă trezesc leoarcă şi tremurînd de groază, c