Am citit si recitit cu multa atentie articolul prietenului meu Adrian Niculescu, personalitate a exilului romanesc in deceniul noua al secolului XX, publicat in Observator cultural Nr. 133 din 10.09.2002.

Desigur, articolul este o meritorie trecere in revista a exilului romanesc, de-a lungul a 50 de ani, asa cum apare el in conceptia dlui Adrian Niculescu. Nu stiu daca propria mea conceptie asupra exilului corespunde adevarului istoric, dar articolul merita o serie de observatii asupra unor personagii si activitati ale acestora, indiferent de originea lor etnica.

Dupa parerea mea, greseala fundamentala a articolului consta in aceea ca el nu face o distinctie clara intre dreptul fundamental al fiecarui om la libera circulatie si dreptul la exil. Este necesar de facut mentiunea ca dreptul la exil se stabileste de noua patrie a celui exilat.

Mai mult, dl Niculescu trebuie sa cunoasca faptul ca exilatul intra sub controlul organelor de politie politica pentru a nu periclita interesele fundamentale ale noii patrii.

La inceputul articolului sau, dl Niculescu ne avertizeaza ca „in acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in lumea libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista“1. Definitia este oarecum fortata, caci nu vad cum Virgil Tanase sa fi colaborat in cadrul aceleiasi comunitati cu Petru Dumitriu sau cu rabinul Halevy de la Bruxelles. Si exemplele pot curge cu sutele. Daca dl Niculescu ar fi utilizat pluralul, m-as fi abtinut de la orice comentariu.

Si pentru ca uitarea parca s-a asternut complet pe inceputurile exilului militant romanesc, mentionam ca el era mai mult decit profitabil pentru protagonisti. Imi cer scuze fata de cititori, dar pentru multi, exilul era un fel de vaca mulsa tot timpul, cu