Emil Barbu Popescu este deopotrivă un personaj şi un fenomen al arhitecturii româneşti din ultimele patru decenii. Şi, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "Mac". Acesta este (re)numele sub care e cunoscut de toţi şi astfel i se adresează aproape toată lumea care îl cunoaşte. Cu calităţi naturale de lider, Mac Popescu a început prin a conduce asociaţia de studenţi a Institutului de Arhitectură şi, acum, în chip firesc, a ajuns rectorul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Şcoala bucureşteană de arhitectură este amprentată, de patruzeci de ani, de personalitatea sa. Dar, nu mai puţin, şi arhitectura românească. În tot acest răstimp a format generaţii întregi de arhitecţi atît ca profesor, cît şi ca manager; a fondat şi condus echipe de proiectare remarcabile; a inventat Clubul A şi a condus Clubul "Sportul Studenţesc"; a produs un program arhitectural local în anii şaptezeci şi optzeci (casa de cultură pentru tineret sau studenţi) pe care, ca arhitect şef, împreună cu echipele sale remarcabile de tineri profesionişti, l-a şi ilustrat în cam tot ce are acesta mai bun; a încurajat, din poziţiile de conducere şi influenţă pe care le-a deţinut şi exercitat cu brio întreaga sa carieră, păstrarea unei vieţi studenţeşti mai liberale decît ce se găsea "pe piaţă" în perioada comunistă tîrzie; şi, în fine, a împins şcoala de arhitectură bucureşteană pe panta ascendentă a propriei sale rescrieri, care continuă şi astăzi, cu rezultate remarcate pe plan internaţional prin recunoaşterea diplomei de arhitect eliberate de UAUIM. "Mai larg decît viaţa", cum descriu americanii asemenea personaje vitaliste, Mac Popescu continuă să producă nu numai o nouă cultură instituţională în UAUIM, ci şi o arhitectură reprezentativă de bună calitate. Talentului de a identifica - şi de a se identifica cu - tinerii cu aptitudini de vii