Procesul lărgirii Uniunii Europene aduce în discuţia eurocraţilor din Charlemagne reevaluarea relaţiilor externe cu vecinii de la răsărit, cu care Uniunea va deţine frontiere comune, după anul 2004: Rusia, Ucraina, Belarus şi, într-un viitor nedefinit, Moldova. Dacă abordările dictatoriale ale preşedintele Lukashenko şi pasiunea sa irepresibilă pentru Moscova nu conferă Republicii Belarus decît sporadice legături cu lumea vestului, în schimb, relaţiile Uniunii Europene cu ţări ca Rusia, Ucraina şi Moldova sînt mult mai relaxate din punct de vedere politic şi sensibil mai avansate la nivel economic. Aceste raporturi sînt definite de tratatele de cooperare şi parteneriat (PCA) pe care UE le-a încheiat cu fiecare dintre cele trei state, în anul 19941. Intrate în vigoare aproximativ patru ani mai tîrziu, după ratificarea lor de către Uniune, aceste instrumente juridice internaţionale asigură, în funcţie de specificul fiecărei ţări, sprijinul material şi logistic al celor 15 într-o arie extrem de extinsă şi care cuprinde asistenţă economică, cooperare în materie de justiţie, luptă împotriva crimei organizate, stoparea traficului ilegal de persoane, securizarea graniţelor, suport pentru sistemul democratic şi societatea civilă, drepturile omului etc. Încheiate iniţial pe o perioadă de 10 ani, fiecare tratat (Partnership and Cooperation Agreement) este dublat de un program de asistenţă tehnică şi financiară (Tacis) care reprezintă principala sursă de finanţare a PCA. Spre exemplu, Rusia a beneficiat, graţie programului Tacis, de alocări financiare totalizînd 2,2 miliarde euro2, iar Republica Moldova, de aproximativ 90 milioane euro. În altă ordine de idei, putem observa diferenţe majore în privinţa scopului declarat de fiecare dintre aceste ţări în raport cu Uniunea Europeană. Astfel, în relaţiile cu UE, Rusia îşi propune un parteneriat strategic care să-i ofere a