Radu Petrescu este primul mare prozator roman pentru care la limitele fiintei se afla scrisul, actul de a scrie si – ca un reflex al lor – literatura. Drept urmare, toate energiile scriitorului sint concentrate asupra acestor limite. Fiinta e livrata cu voluptate acestor limite si lasata sa-si defineasca sensibilitatea, reactiile, „puterea de lupta“, capacitatea de a genera limbaj si de a impune semnificatie. Cel care scrie este el insusi si tot ceea ce-l inconjoara. Din cuplarea subiectului cu lumea se naste eul. Limbajul acestui eu permite confruntarea cu multiplicitatea lumii. Sa ajungi la aceasta multiplicitate poate fi un scop al scrisului (vezi scoala Noului Roman francez), si inca unul foarte dificil, cita vreme cel care scrie are nevoie de un limbaj propriu, numai al sau. Salvarea de literatura care exista deja nu e posibila decit printr-o baie de concretete.

Astfel, orice scriitor e ca si obligat sa-si ascuta perceptia, sa-si extinda repertoriul de mijloace prin care investigheaza realul. Vazul lui Radu Petrescu e monstruos, vointa lui de a depasi descoperirile imediate ale acestui vaz e enorma. Orice contingenta, orice eveniment empiric isi cauta transcendenta. Prozatorul fuge de ceea ce este dat, pentru a cauta chiar in aceasta evidenta ceea ce este ascuns. Jurnalele sale propun o metafizica a cotidianului, romanele sint scrise in umbra mitologiei greco-latine si a celei biblice. Scriitura lui Radu Petrescu descopera si traverseaza alte scriituri, unele canonice, altele doar simptomatice si novatoare, pe care le integreaza sau le respinge, aspirind sa le depaseasca mai ales la nivelul viziunii. Nimeni pina la Radu Petrescu nu a vorbit la noi despre omul cosmic (divin), despre viziunea telescopata a sensurilor unui text si despre scrierea in transparenta. Exista, totusi, un manual de autor, Meteorologia lecturii, carte de o subtilitate coplesi