Dimensiunea protestatara a fost de la inceput prezenta si foarte puternica in poezia lui Geo Dumitrescu. Tanarul poet care intra in literatura la sfarsitul anilor ‘30 si inceputul anilor ‘40 e un rebel impins la revolta de circumstante: nu are gustul provocarii, dar traieste sub teroarea smintelii, a mascaradei si a devalorizarii. Nu doar "arta" s-a prostituat, cum anuntasera avangardistii, ci lumea insasi e un vast bordel.
Accesul la marile, inaltele mistere se cumpara cu doi lei: "i-am dat doi lei sa ma lase sa privesc luna/si sa patrund in tarile misterului". Mai curand contestatar decat nonconformist, e iconoclast din exasperare. Din neputinta. Nu poate fi altfel. Teribilismul eventual este o solutie de supravietuire, poate disperata, nicidecum o poza, o postura, o atitudine artistica, o sfidare "avangardista".
Insurgenta provine dintr-o situare in lume si traduce un impas existential.
Contestatia priveste deopotriva ordinea vietii si ordinea poeziei, una e tulburata si amenintatoare, cealalta inautentica, iar angoasa existentiala capata forma de manifest literar negativ. "I-au murit vremii semnele toate", scria Geo Dumitrescu intr-o poezie din 1940, cand avea 20 de ani; si, tot atunci, ca timpul nu mai este decat "un genial nebun", un dement "ce numara intruna: un, doi... un, doi, trei...".
Iar in 1941, aceasta teribila imprecatie: "Hei, hotoman batran, veacule muribund,/ai ispravit prin a pieri de pacatele tale:/din cavourile tacute si negre de sarma ghimpata/nu te vor scoate o mie de mii de macarale!...".
Confruntata cu imaginea unei lumi "de panopticum", cu sentimentul si presentimentul dezastrului, literatura se preface in simpla recuzita, devine o colectie dezgustatoare de clisee flescaite, asa cum revela o imaginara calatorie celesta: "Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate/infipte in pari
