Bogăţia mea De douăzeci şi ceva de ani trăiesc pe faţa pămîntului o viaţă care, cronologic vorbind, s-a desfăşurat în aproximativ două jumătăţi, în două sisteme sociale ideologic opuse. Primii ani ai vieţii i-am trăit în epoca de aur, cînd toţi oamenii erau atît de egali încît trebuia să scriem toţi cu aceeaşi mînă (eu unul n-am putut, ceea ce m-a făcut un mic disident în opinia învăţătoarei şi tata s-a plimbat pe la şcoală să spună că n-are ce-mi face, orice ar vrea partidul). La aceeaşi coadă vedeam bătrîni, oameni în toată firea, copii aparţinînd diverselor (deja abolite la acel moment) clase sociale. Coada este cea mai pregnantă amintire a mea de atunci, alături de sîrbii care ne aduceau bunătaţi: gumă, Eurocrem, Cipi-Ripi şi alte astfel de minunăţii. În spatele egalităţii ăsteia puteam vedea, ascunse bine de ziduri şi încuiate, discrepanţe nespuse de propaganda comunistă. Unii vecini aveau video, aparat magic care ni-i arăta pe Rambo, Bruce Lee învingînd răii de pe ecran. Mi se părea nedrept ca unii să aibă aşa ceva şi unii nu, ce naiba, trăiam în societatea egalităţii, unde toţi îl înjurau pe unul Ceauşescu (în şoaptă şi între cunoscuţi, că doar zidurile auzeau şi spuneau unde trebuie, dacă trebuia). Apoi au început unii să strige "Jos Ceauşescu" şi alţii l-au dat jos, pînă la vreo doi metri sub pămînt, se pare. De atunci tot învăţ că este natural ca nu toţi să fim egali, să nu avem la fel de mult şi asist la edificarea de către unii (mulţi dintre cei ce aveau video, cred eu) a unor mirabile averi. Acum ei sînt bogaţii. Pentru majoritatea lor, unul ca mine, trăitor într-o cameră de cămin nouă luni pe an şi hrănit de acasă cu mîncare la pachet, este un sărac sau, mai "poetic" spus, un fraier. Aşa s-o vedea din lumea lor, cu piscine şi maşini de mare putere. Le accept modul de a trăi cît timp acceptarea este reciprocă, însă afirm, cu toată tăria, că nu e