Încă de la început, am definit Dilema ca "săptămînal de tranziţie". Asta nu înseamnă că ne-am gîndit vreo clipă la efemeritatea ei. Fără prea multă analiză şi fără prea multe calcule de conjunctură, am simţit cu toţii că întemeiem o publicaţie durabilă. Ceea ce presupune cîteva convingeri corelative, pe care aniversarea celor 500 de numere le confirmă: 1. "Tranziţia" nu e numai o unitate de timp; este o stare. Cînd, prin fire sau prin reflexiune, ţii în cumpănă opţiunile categorice, se cheamă că adopţi, inevitabil, o stare de "tranziţie" sufletească şi mentală, o precaută suspensie, al cărei alt nume este înţelepciunea. Înţelepciunea adevărată nu cultivă definitivul, nu se precipită spre termene iluzorii. E un discurs despre condiţia umană înţeleasă ca fenomen de tranziţie. Dilema a avut mereu, cu naturaleţe, aspectul unui săptămînal preocupat - dincolo de împrejurări, accidente şi patimi - de condiţia umană, adică de hazul cosmic al omului trecător şi al urmelor pe care le lasă în lume trecerea sa. Dilema supravieţuieşte, deci, oricărei "tranziţii" istorice, întrucît are ca temă experienţa interioară a tranziţiei, contemplarea calmă a tuturor alternativelor. 2. "Tranziţia" - ca disciplină interioară - e mai stabilă, şi mai igienică, decît schimbările exterioare. Guvernele trec, partidele se succed periodic la guvernare, dar tranziţia rămîne. Ea este fundalul constant al tuturor victoriilor pe care politicienii şi le imaginează "pe termen lung". Dilema ştie că, realist vorbind, doar tranziţia e a intervalelor lungi. Politicul e mai curînd o teorie a intervalelor lungi şi o practică a soluţiilor scurte. Tranziţia ca stare interioară e un fel de a fi pregătit

pentru orice şi de a aştepta, evaluativ, saltul. Tranziţia politică prelungită e un blocaj, o insuficienţă, un mod de a consolida neantul. 3. Amplasată între provocarea riscantă a realităţii şi soluţi