De trei luni, pe deasupra capetelor noastre trece zilnic o femeie. Mereu aceeaşi. Traversează tăriile urmînd un traseu aflat probabil dincolo de sferele celeste. N-are aripi şi nici nu călăreşte vreo lebădă musculoasă sau vreuna din motoretele lui Justin Capră. Călătoria asta metaforică se va sfîrşi curînd (să fie utopiile de azi mai anemice decît cele de ieri?). Va fi înlocuită de altă metaforă. De-aia o fi rămas omenirea-n picioare - pentru că răspunde provocărilor prin retorica utopiilor? Dar dacă vă închipuiţi că doamna în chestiune are în braţe o liră şi că trimite de sus efluvii de inspiraţie poeţilor (şomeri străvezii sau miniştri transparenţi), vă-nşelaţi. Continuatoarea lui Icar şi a Valentinei Tereşkova lucrează cu microscopul cuantic şi face experimente biologice pe staţia spaţială internaţională. Experimente cruciale, despre posibilitatea vieţii în lumea lipsită de gravitaţie. (În spaţiul lipsit de gravitate trăim de pe vremea lui Caragiale.) De pe urma acestor activităţi circumterestre va beneficia cu siguranţă omenirea viitorului, care îşi va petrece (zic unii) fiecare week-end în cosmosul apropiat. Sau măcar momentele festive, aceleaşi în toată galaxia: luna de lapte şi miere, pensionarea şi teleportarea. Urmaşii (ai noştri, ai lor, mai vedem) vor chefui pe orbită, vor bea din tuburi de pastă de dinţi şi vor fotografia de sus marile enigme terestre. Începînd cu cele mai vizibile - piramidele egiptene, vilele din Băneasa şi arhivele SRI. Fiind vorba de o societate cu economie de piaţă funcţională, vor fi şi unii constrînşi să tragă targa pe uscat (vorba vine). Mă refer la săracii viitorului - ei se vor mulţumi cu obositoare croaziere de lux, de-a lungul şi de-a latul oceanelor. Asta pentru că, în perspectiva încălzirii globale, a topirii gheţarilor şi a constatării că totul se duce pe apa Sîmbetei, nici nu va mai exista pămînt ferm, decît pe ici