Canadiene, iar (5) Adevărul este că uneori am sentimentul că am venit la Québec pe umerii lui Ceauşescu. La mijlocul anilor '90, respectivul era încă un subiect relativ actual, aşa că bătrînul din teza mea m-a purtat binişor. Pe vremea aceea, comunismul încă mai avea în spate o memorie şi, pe această bază, putea spera la o istorie. Acum... Cu 13 ani în urmă, în România nu existau sticle de plastic - cine putea le lua dintr-o Iugoslavie care azi nu mai există -, Internetul nu figura nici în visele disidenţilor ce-şi trimiteau mesajele spre lumea liberă în genţile de piele ale altora - aşa cum şi Ceauşescu, cu alte cinci decenii în urmă, îşi purta manifestele -, iar televiziunea română era o contradicţie în termeni - de unde întrebarea unui ascultător al Europei Libere, dacă la München nu s-ar putea face o staţie TV pentru ţările Estului, şi răspunsul amabil al Ioanei Măgură Bernard, care nici ea nu visa ce cablată va deveni România. Am spus aceste lucruri anul trecut unor tineri dintr-un liceu din Buzău şi au rîs ca la o glumă bună. Am spus zilele trecute aceleaşi lucruri unor studenţi de la Universitatea Laval, au căscat ochii şi au rîs ca la o glumă. Nu e foarte plăcut cînd vorbeşti serios şi ceilalţi cred că spui poante. Pe vremea în care Ceauşescu m-a adus aici parcă încă mai existau ex-comunişti şi capitalişti, şi se mai încruntau unii la alţii; parcă mai existau şi stînga şi dreapta, şi amîndouă îşi mai făceau surprize. S-a dus lumea aceea. Sofi, veterană a chat-urilor româneşti, new-yorkeză de mai bine de 20 de ani şi mereu predispusă la filozofări cînd merge să-şi cumpere cartofi şi banane, îmi scrie: "La NY mai sînt şi româncă, deşi vreau să zic că insensibilii ăştia nu-ţi mai acordă plăcerea perversă de a se uita chiorîş la tine cînd o dai pe altă limbă decît engleza. S-au dus vremurile alea". Aşa e, Sofi. Ideologiile au murit, pare-se. Thomas Friedm