Dacă ar fi fost semnat de Jean-François Revel ori de Alain Besançon, poate că m-aş fi mulţumit să-l citesc şi să păstrez pentru mine satisfacţia încercată la lectură; dar cum articolul e semnat de Jacques Julliard, jurnalist şi politolog pe care nimeni nu l-ar putea considera a fi "de dreapta", şi cum textul respectiv - intitulat "Recviem pentru o iluzie" - apare în Le Nouvel Observateur (din 19-12 septembre a.c.), săptămînal care, de decenii, exprimă ideile stîngii, nu pot rezista tentaţiei de a-l semnala aici şi de a reproduce cîteva pasaje ce mi se par de o claritate şi de o luciditate admirabile. Aşadar, iată ce scrie Jacques Julliard: "Trei virgulă treizeci şi şapte la sută din voturi pentru Robert Hue la alegerile prezidenţiale din primăvară şi 4,91% pentru Partidul Comunist la legislative: e puţin, a fost opinia generală. Personal, cred că e încă prea mult pentru un partid ce are un trecut inavuabil, o viziune depăşită despre lume, un program nul şi conducători mediocri. Viitorul unui astfel de partid n-ar merita mai multe comentarii decît viitorul partidelor lui Jean Saint-Josse şi Bruno Mégret (respectiv Partidul Vînătorilor şi partidul disident al extremei drepte, n.m., Al.C.) dacă n-ar avea acest trecut formidabil: comunismul a fost odinioară obiect de teroare pentru burghezie, de fascinaţie pentru intelectuali, de speranţă pentru săraci. Era prezent, ameninţător, de neocolit. Era forma modernă a Judecăţii de Apoi sau, în termeni mai prozaici, cutia neagră în care erau desenate, în secret, destinele noastre (...). Sub egida lui Stalin, Partidul Comunist Francez atingea 28,6% din voturi la alegerile din 10 noiembrie 1946; în umbra lui Jospin, a coborît sub 5%. (...) Puterea Partidului Comunist, în Franţa şi în alte ţări, era legată de capacitatea clasei muncitoare de a apărea drept candidată la conducerea societăţii în locul burgheziei. De aceea i-a