Muzeul Frederick R. Weismann din Minneapolis are o expoziţie numită "În maşină" şi care prezintă publicului piese de artă şi muzicale cu şi despre Bruce Springsteen. Mai-marii muzeului au decis că din amestecul acesta lipseşte un poet, aşa că m-au rugat pe mine să vorbesc despre interiorul maşinilor. Springsteen este un minunat trubadur al autostrăzilor şi maşinilor, dar eu sînt suspicios ca dracu' faţă de tot ce ţine de maşini şi autostrăzi pustii. Lui îi place să conducă şi să cugete, mie îmi plac cafenelele la care pot ajunge pe jos, pe cît posibil. Oricum, m-am gîndit să încerc, pentru că am fost înlăuntrul a nenumărate maşini, aşa că ceva-ceva tot trebuie să fi ştiut. La început, m-am gîndit să fac un inventar al materialelor care servesc drept tapiţerie pentru scaune, începînd cu vinilul, obţinut de la vinilinul sălbatic, vînat fără milă pentru pielea şi blana lui, ceea ce a dus aproape la dispariţia acestui paşnic animal. Vinilul a fost înlocuit de urson, urmat de velur, la rîndul său urmat de plasticpiele, dar azi toate aceste animale sînt pe cale de dispariţie, cu excepţia ursonului şi a plasticpielii, care se reproduc nebuneşte şi care se hrănesc cu sudoare de disco şi gunoi menajer. Mi-a trecut prin minte chiar să şi prind cîte un astfel de animal şi să le iau scurte interviuri, dar am lăsat-o baltă cînd mi-am dat seama că mă bucur de şansa unică de a vorbi dintr-un punct de vedere deosebit, şi anume cel al Pasagerului. Am fost un mare Pasager (aici ar încăpea nişte discuţii asupra înţelesurilor cuvîntului «mare») toată viaţa

mea. Neal Cassidy era Şoferul Perfect, dar Pasagerul său, Jack Kerouac, a fost cel care a scris «On the Road», cartea care l-a făcut celebru pe Neal. Pasagerii, nu şoferii sînt cei care scriu cărţi. Pe alocuri, am fost un pasager tot atît de desăvîrşit ca şi Jack. Dar există un punct încă şi mai avantajos în maşină: veder