Pe 30 septembrie, Uniunea Europeană a formulat oficial poziţia comună a membrilor săi în ceea ce priveşte ofensiva diplomatică americană privitoare la Curtea Penală Internaţională (CPI). În esenţă, ţările membre şi, prin extensie, ţările cu care UE negociază aderarea, sînt lăsate să încheie acorduri bilaterale cu SUA în scopul asigurării imunităţii americanilor în faţa CPI. Trei sînt limitările stabilite prin poziţia comună, iar ţările europene sînt ţinute să le aibă în vedere cînd vor negocia cu SUA aceste acorduri: (1) să se stabilească în sarcina americanilor obligaţia de a judeca şi condamna în propriul sistem judiciar pe propriii cetăţeni care comit crimele prevăzute şi pedepsite în Statutul de la Roma; (2) acordul să nu fie reciproc, clauza de ne-extrădare urmînd să vizeze numai cetăţenii americani; (3) acordul să se refere numai la acei americani aflaţi în misiuni oficiale (militari în misiune, diplomaţi etc.) şi nu la toţi cetăţenii americani.* După cum anticipam, în noua conjunctură poziţia României nu mai apare atît de exotică. Putem să spunem acum că România a făcut bine semnînd acordul de la 1 august, anticipînd corect ceea ce UE va avea să facă în această materie. Discuţiile pe această temă mi se par închise şi cîştigul politic în relaţia noastră cu SUA, cît o fi de mare sau de mic, este acum nu doar evident, ci şi legitim. Rămîn, însă, alte teme importante de dezbătut. Zăbovind asupra proiectului CPI, mi se pare util de observat că trăim un timp în care este, încă, imposibil să extindem principiile statului de drept la scară mondială. Noi ştim că cel mai avansat sistem judiciar este statul de drept şi mă grăbesc să spun că "avansat" înseamnă aici "conform actualului stadiu de dezvoltare a conştiinţei". Numai că statul de drept este posibil acolo unde democraţia a atins o anumită maturitate, acolo unde capitalismul cu fundamentele sale (proprieta