Întrebarea de la care pleacă aceste glosse este pe cât de naivă, pe atât de dificilă. Şi anume: există oare vreo trăsătură comună tuturor marilor poeţi ai lumii (în afară de performanţa lor poetică)? Există oare vreo marcă distinctivă, sesizabilă a posteriori, în cazul tuturor poeţilor excepţionali? Răspunsul, avansat cu prudenţă, sună astfel: da, există mai multe trăsături, şi dintre cele mai neaşteptate. Clubul involuntar şi extrem de select al marilor poeţi posedă o serie de semne bine ascunse, dar ferme.

Mihai Eminescu şi Fernando Pessoa, două nume pe care, aparent, totul le desparte. De o parte - cel mai mare romantic al unei literaturi europene; de alta - promotorul modernismului integral. De o parte - personalitatea de o genialitate precoce, care şi-a găsit drumul când împlinise optsprezece ani; de alta - personalitatea divizată şi angoasată a lui Pessoa, autor al unei opere heteronimice la fel de importante ca cea ortonimă. Eminescu a fost socotit, încă de la publicarea primelor poezii, cel mai mare poet al vremii sale; anonimul Fernando Pessoa s-a bucurat de o celebritate exclusiv postumă, chiar dacă în continuă creştere. Etc. etc. Şirul deosebirilor capitale poate fi mult lungit, pentru că cei doi se află în centrul a două lumi diferite.

Cu ani în urmă, Mircea Eliade - transitor curios prin Portugalia - încercase să descopere afinităţi ascunse între Eminescu şi Camões, între cei doi "poeţi naţionali", după sintagma consacrată şi absurdă. Vizionarul istoric al civilizaţiilor schiţase chiar un model "romanic" de poet, căruia atât Eminescu, cât şi Camões, i-ar fi aparţinut. Dar între Eminescu şi Pessoa nimeni n-a bănuit vreo afinitate, în afara faptului că amândoi au devenit între timp embleme ale poeziilor română şi portugheză.

Şi totuşi... Oricât ar părea de curios, o înrudire fundamentală există. Atât Eminescu