Una dintre cele mai neaşteptate mişcări artistice a fost, după '89, trecerea lui Mircea Daneliuc de la film la literatură. Nu a fost o schimbare gîndită, ci mai mult forţată. Literatura este totuşi un mijloc de exprimare artistică mai ieftin decît filmul. Mircea Daneliuc a insistat în acest domeniu şi a reuşit să scrie în timp record un număr impresionant de volume de beletristică. Am ales trei, spre prezentare. Nu sînt neapărat cărţi aburinde, sînt cărţi recente pentru care nu a fost timp destul. Critica nu a avut răbdare cu ele. Multe dintre cronicile apreciative au amestecat inevitabil filmul şi literatura. Or, Mircea Daneliuc trebuie luat în serios ca scriitor. "Romanele" sale, cu puternice reflexe memorialistice (Pisica ruptă, cel puţin, este o autobiografie străvezie), sînt un punct de reper pentru anii '90, perioadă în care am fost mai mult preocupaţi să deplîngem absenţa romanului sau a nu ştiu cărui gen literar, decît să descoperim şi să apreciem exact ce aveam sub ochi.

Trebuie precizat că, înainte de a deschide o carte scrisă de Mircea Daneliuc, trebuie să renunţăm la cîteva prejudecăţi de receptare. Mai întîi, trebuie să scăpăm de reflexul fetişizării textului. în faţa unei priviri critice pur estetice o carte ca a lui se năruie: ba subiectul pare frivol, ba naraţiunea este rudimentară, ba personajele nu "stau în picioare". Apoi, el face parte din acel tip de scriitori care nu urmăresc un curs firesc pentru istoria literară. La noi a persistat (şi, ce e mai rău, a persistat mai ales printre scriitori) ideea că trebuie să-ţi găseşti şi să ţinteşti spre un loc clasificabil în istoriile literare. Obesesia ierarhiilor, a clasificărilor, l-a înnebunit mai mult pe scriitorul român, decît pe critic. Fiecare a avut grijă să-şi găsească loc într-un cenaclu, într-o mişcare, direcţie, generaţie etc. încă din timpul vieţii. Una dintre cele mai anorm