În momentul în care lucrurile au început să se desluşească, după 1990, cu privire la stadiul în care se află arhitectura românească, printre multele şi gravele carenţe lăsate moştenire mediului construit autohton se afla şi reprimarea îndelungă a construcţiei de biserici. Mai mult, moştenirea era apăsătoare din pricina demolării - prea puţin eficient prevenită - a unui număr de lăcaşuri de cult care stăteau în calea faraonicelor "grands projets" bucureştene ale regimului comunist. Văcăreştii, mai cu seamă, au început a fi cu deosebire plînşi. Ştim acum, după doisprezece ani de la primele întîlniri organizate de UAR pe această temă, că s-a vorbit mult şi nu s-a făcut nimic. În schimb, au explodat numericeşte lăcaşurile noi de parohie, indiferent de confesiunea religioasă. Pe post de bilanţ, nu e rău că ele au apărut, dar este apăsătoare conştiinţa urîţeniei incalificabile a covîrşitoarei lor majorităţi. Bunăvoinţa a ţinut loc de pricepere, de expertiză reală, iar munca improvizată - de capacitate de a edifica. Chiar acolo unde proiectele erau peste medie, execuţia le-a coborît la loc în indistincţie şi, convers, absenţa dorinţei de a edifica a blocat accesul la fiinţă al multor proiecte de excepţie. Desigur, lăudînd instinctul natural care i-a îndrumat pe credincioşi în a construi, trebuie să deplîngem absenţa abilităţii de a zidi frumos locuri în care să glorificăm frumuseţea creaţiei divine. Care sînt cauzele şi ce e de făcut pentru a remedia, măcar în ceasul penultim (pentru că deja s-a produs o saturaţie a "pieţei de biserici"), această nemulţumitoare stare de lucruri? Prima cauză, pe care deja am sugerat-o, este întreruperea tradiţiei de meşter sau, apoi, de arhitect de biserici. Pentru cîteva decenii pline - cele comuniste - s-a pierdut ştiinţa, apoi meşteşugul închipuirii şi zidirii de spaţii sacre. Unii istorici vorbesc despre o încă mai timpurie criză,