Recunosc de la bun început: tentaţia acestei săptămîni este Ion Iliescu. Preşedintele pare foarte ocupat să ajute cu o vorbă bună bătrîni ca Văcăroiu ori Pruteanu să treacă strada pînă pe partea cealaltă, la întîlnirea cu istoria românilor (veşnic recunoscătoare, după cum ştim, unor podoabe şi mai mari). Dar cum toate astea se întîmplă luni, iar pînă vineri subiectul şi cititorii vor fi cu siguranţă epuizaţi, am decis să vorbesc despre un lucru perfect nevinovat din punct de vedere politic: burta. Nu burta goală a poporului, care chiorăie de foame prin editorialele unora născuţi fără poftă de mîncare. Ci burta ca ţesut adipos aşezat între torace şi bazin, depozit de ţesut gras lăsat de Mama Natură pentru zile mai negre (care, din nenorocire, nu mai vin niciodată!). Să precizăm de la bun început că excludem din discuţie burta de care posesorul a uitat de mult. Iese de asemenea şi burta de cultură, crescută pentru rolul ei social în comunităţile în care ea e semn de autoritate şi succes. Nu punem la socoteală burta de bere, nici pe cea de îngheţată ori amandine. Vorbim doar de burta pe care posesorul a plătit-o cu viaţa (lui de altădată...). Cu alte cuvinte, burta de birou şi calculator. Cea care vine la pachet cu realizările profesionale, cu maşina şi casa (mai scumpe ori mai modeste) şi împotriva căreia omul duce o luptă fără reguli şi fără milă, complet în afara Convenţiei de la Geneva. Terenul e sala de gimnastică, iar singurul aliat antrenorul. Spectatori sînt obişnuiţii locului, băieţi cu muşchi de închiriat şi zîmbete încărcate de milă veninoasă. Genul care oftează plictisit atunci cînd schimbă pe aparat biata ta greutate de trei bare (a cîte zece kile) cu cele 8-9 bare la care bicepşii lor încep să simtă forţa gravitaţiei (pe care oricum n-o înţeleg şi nici nu ştiu s-o calculeze după formula lui Newton, te consolezi tu). Pe margine, fetele de sală , grup