America, pantoful Cenuşăresei - un titlu care cuprinde deopotrivă mirajul basmului şi germenele deziluziei. Căci basmul are, într-adevăr, final fericit, dar numai pentru Cenuşăreasă, fiinţa idealizată, nu însă şi pentru celelalte fete care încearcă pantoful princiar. Pornind de la această metaforă, cartea Alexandrei Târziu nu se concentrează asupra unei Americi ideale ci, dimpotrivă, surprinde tocmai confruntarea prozaică a unei "geografii imaginare", cum ar spune Said, cu realitatea brută. Este, în mare, povestea unei comunităţi de români fugiţi din ţară în timpul perioadei comuniste şi stabiliţi în Statele Unite.
Interesant e faptul că, deşi romanul urmează linia demitizării, tiparul basmic nu îşi pierde valabilitatea. Există două stadii prin care trec personajele: stadiul bovaric, cel premergător plecării, când iluzia face din fiecare personaj o posibilă Cenuşăreasă şi stadiul demistificării, când Cenuşăreasa imaginară se vede metamorfozată într-unul din multele personaje nenorocoase ale aceluiaşi basm. Este momentul când visul devine realitate, iar realitatea nu este, totuşi, cea visată. Aparent, totul este O.K.: emigrantul român lasă în urmă iadul comunist ajungând în paradisul democraţiei, al profuziunii materiale, al libertăţii: America. Personajele se integrează noii societăţi cu entuziasm de neofit. Altoiul civilizaţiei americane pe trunchiul neaoş românesc dă naştere unor discrepanţe ilare ce amintesc de Alecsandri şi Caragiale. Astfel, primul lucru pe care îl face emigrantul român odată aflat pe pământ american este acela de a-şi adapta cameleonic numele la noul mediu lingvistic. Prin urmare, Macovei devine McOwey, şTanţaţ Ocară ajunge şTanţaţ O'Carra, iar Geta şi Ion Matache se convertesc, aproape irecognoscibil, în Gilda şi John McKevelly.
Insistenţa asupra acetor modificări onomastice are darul nu doar de a satiriza sno
