Între un balcanism blamat, dar savurat, şi un Occident admirat, dar ţinut la distanţă, lumea din Craii de Curtea-Veche nu se hotăreşte niciodată.
"Străbătui iar şiragul de saloane unde între toate florile afară de cele fireşti, dăinuia ca îmbălsămat, cu Olimpul său sulimenit şi pastorala sa dulceagă, veacul galant. Dar, în cel mai împodobit dintre ele, contrastînd viu cu minunile de gingăşie ce se aflau acolo, răsărea posomorît, din umbra unui colţ, chipul unui om cu o stirpe cu totul alta decît a acelora, bărbaţi şi femei, ce-şi surîdeau viclean sau galeş din cadre. Mă reţinu. Asemănarea sa cu Paşadia era aşa desăvîrşită că s-ar fi zis că era chiar acesta, mai tînăr numai, costumat în urîtul port boieresc de acum o sută de ani.
- E străbunicul meu, zise Paşadia. Fiind din familie singurul pentru care am simpatie nu i-am ars ca celorlalţi portretul. Fu un Bergami. Mîndreţea lui, aureolată de prestigiul ce înveşmîntă în ochii femeilor pe aceia care au ucis, îl făcu să treacă de la coada butcei Domniţei Ralu, la dînsa în pat. Primi drept plată Măgura şi topuzul armăşiei. Cum vezi dar, surceaua n-a sărit departe de trunchi şi cred că şi starea sa sufletească trebuie să fi fost la fel cu a mea pentru ca el, în floarea vîrstei, să fi lăsat, cu ştirea lui, să fie otrăvit. Portretul acesta e unul dintre puţinele lucruri ce-mi aparţin, restul e tot cu chirie."
Personajul căruia Povestitorul îi descoperă cu uimire desăvîrşita asemănare cu un străbunic a cărui istorie o află de îndată e inconfundabil: Paşadia Măgureanu. Portretul străbunicului a reţinut de mai multe ori privirea criticii, o singură dată pe cea a Povestitorului.
"Fu un Bergami", spune Paşadia privindu-şi străbunicul şi sonoritatea numelui ar trebui să surprindă auzul cititorului şi să-l mire pe Povestitor la fel de mult ca asemănarea portretului cu P
