DACĂ mi-ar arde de glumă, aş spune, cu vorbele lui Caragiale, că societatea civilă românească este astăzi sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Imediat după 1989 s-a făcut mult caz pe tema refacerii acestui ţesut social distrus de comunism. Au apărut numeroase organizaţii şi asociaţii care promovau ideea, între care cele mai faimoase au fost Alianţa Civică şi Grupul pentru Dialog Social. Ce se întîmplă după aproape un deceniu şi jumătate este uimitor doar pentru cei care nu-şi cunosc istoria. Nu este, din nefericire, prima oară cînd, reformîndu-se instituţiile statului, o adevărată societate civilă nu ia naştere.

Ce înseamnă, îndefinitiv, societate civilă? Foarte simplu spus, ea este o solidaritate şi o capacitate de reacţie spontană a indivizilor şi a grupurilor de indivizi faţă de deciziile statului şi, mai în general, faţă de tot ce se petrece în viaţa de zi cu zi a ţării. De regulă, la noi, cel puţin de la o anumită dată încoace, statul a luat fiinţă prin împrumut. Şi în 1921, şi în 1948, şi după Unire iar apoi în epoca lui Carol I, şi după 1918 şi iată, din nou, după 1989, România a împrumutat forme noi din Occident. Principală furnizoare, Franţa. Titu Maiorescu avea, se ştie, o teorie despre aceste forme fără fond (sau, mai exact, care n-ar fi fost, după părerea lui, corespunzătoare fondului nostru), pe care le combătea, ca şi Eminescu, dar sociologii şi istoricii culturii din secolul XX au demonstrat că se poate evolua şi de la formă spre fond. Societatea civilă nu este altceva decît acest fond intern corespunzător unor instituţii democratice pe care le-am adus din afară. Ar fi, cu alte cuvinte, fondul nou intern creat de nişte instituţii importate.

Două lucruri se produc în istoria noastră confruntată cu o asemenea provocare. Primul este refuzul formei noi. Orgoliul naţional ne împiedică să acceptăm că, de exemplu, Constituţi