Referendumul a trecut, grijile au rămas. Între 8 ianuarie 2001, cînd Irlanda a respins Tratatul de la Nisa cu 54% dintre costurile exprimate şi 19 octombrie 2002, cînd acelaşi Tratat a fost acceptat cu 62%, nu s-a schimbat, de fapt, nimic. În urmă cu un an, una din lozincile partizanilor respingerii era: "Dacă nu înţelegeţi nimic din Tratatul de la Nisa, votaţi nu!" Documentul n-a devenit inteligibil nici într-un an, nici peste noapte şi persistă suspiciunea că limbajul abscons al Comisiei de la Bruxelles nu este decît camuflajul unei apucături vechi de cînd lumea: "fiecare pentru sine, iar pentru mine cît mai mult". Repetarea referendumului a confirmat ipoteza că se va vota de atîtea ori cît va fi necesar ca, prin mijloace democratice, cei mici să accepte deciziile celor mari, indiferent de considerentele locale: dacă se trece peste reflexul - universal valabil - de a vota împotriva guvernului în funcţiune, la suprafaţă apare grija pentru neutralitatea Irlandei, poziţie ameninţată de deciziile organismelor comunitare care, cel puţin în vorbe, se pregătesc să construiască o forţă militară capabilă să rivalizeze cu cea a Statelor Unite; în profunzime predomină grija, justificată, că fondurile prin care Irlanda a devenit dintr-o ţară săracă un "tigru celtic" vor fi atribuite noilor venite, acceptate de dragul solidarităţii politice şi nu ca urmare a convergenţei economice. Votul irlandez a fost un bun prilej pentru exprimarea scepticismului comunitar nu doar printre cîrtitorii tradiţionali, ci şi printre cei care pînă acum mărşăluiau disciplinaţi în front. S-a sperat că al doilea "nu" spus de irlandezi ar permite rediscutarea Tratatului, reconsiderarea sistemului de decizie şi a celui instituţional din Uniunea Europeană. Oricum, ţările candidate sînt încă prea slabe pentru a fi acceptate, amînarea le-ar folosi şi lor şi ar scuti structurile comunitare de efortu