Povestea cu românii care au invadat Europa după eliminarea vizelor speriindu-i pe occidentali nu pare, din păcate, doar o exagerare a presei. Am descoperit prin oraşele italiene, de exemplu, un anume tip de român care e cît se poate de vizibil. Şi aflu că înainte nu era aşa. Chiar la primul hotel unde am tras, la Mestre lîngă Veneţia, în faţa recepţiei, un individ dubios cu păr lucios, pantofi lungi şi tot lucioşi se uita prin tavan cu un aer nemulţumit. Preţul camerei i se părea prea mare, deşi era una din cele mai bune oferte posibile din zonă. "Problem, signore", i-a spus superior, recepţionerului. Apoi, a sunat pe cineva de la un mobil foarte mic pe care l-a scos din buzunar, punîndu-l la ureche cu unghia mare de la degetul mic parcă pe post de antenă. I-a explicat individului că "e naşpa" (speram să nu scriu vreodată cuvîntul ăsta) şi că "uscaţii ăştia cer lovele de nu-i adevărat". A ieşit apoi afară, păşind ofuscat pe pardoseala de marmură cu pantofii lui lungi şi lucioşi. Situaţie ingrată, tot români fiind, să ne adresăm recepţionerului imediat după el. Trebuie să recunosc că, deşi am încercat mereu să nu ne facem de ruşine (şi ăsta-i de fapt un complex provincial), la un moment dat, ironia sorţii ne-a împins şi pe noi la un obicei neaoş est-european. Într-o seară, în gara Veneţiei, casele de bilete erau deja închise, iar noi nu aveam bilete şi trebuia să ajungem cu ultimul tren, cale de 10 minute, la Mestre. Nişte compatrioţi haioşi, aflaţi în aceeaşi situaţie, se mirau teribil de ezitările noastre. Soluţia era nu numai clară dar şi unică: "blatul". Şi ne-am suit în tren. "Naşul" a trecut pe lîngă noi fără să ne bage în seamă, aşa uşor speriaţi cum eram. A deschis uşa la closet de unde brusc au năvălit mirosuri care l-au făcut pe unul dintre compatrioţii noştri haioşi să exclame că se simte ca în personalul Iaşi-Botoşani. Noi ne-am relaxat, evident, în i