Nu ştiam ce-mi lipseşte şi chiar nu bănuiam că voi găsi ce-mi lipseşte tocmai pe postul Hallmark. De fapt, nu ştiam prea bine nici la ce e bun Hallmark. Ştiam că e un canal de filme - fără nume, fără renume, fără sex, fără violenţă, fără controversă - şi că, între filmele lor şi o transmisiune de la un campionat de ţintar, aş alege campionatul. Două lucruri m-au făcut să mă răzgîndesc: o remarcă, auzită în redacţia Dilemei, despre efectul calmant pe care-l poate avea Hallmark; şi vestea că pe Hallmark umblă Hercule Poirot. Nu vreau să vă dau reţete: ce-a funcţionat acceptabil asupra mea poate să nu aibă nici un efect asupra dumneavoastră. Dar, atunci cînd nivelul porcăriilor publice şi al porcărelelor private riscă să urce mai sus de bărbie, puteţi să încercaţi Hallmark. În oferta lui extrem de modestă există ceva atît de paşnic, încît e aproape îmbietor; neputinţa sa de a se angaja în bătălia pentru public (n-am nici o idee despre cum îşi vede Hallmark publicul-ţintă) aproape că poate trece drept curtenie, drept discreţie, drept delicateţe. Parcă nu şi-ar dori altceva decît să te legene puţin, înainte de culcare. Şi, pînă recent, Hallmark se putea lăuda cu Hercule Poirot. Fără să ştiu, mi-era dor de Poirot. Probabil că mi-era dor de el de cînd am văzut la cinema filmul lui François Ozon, 8 femei, care, aşa cum a observat toată lumea, era un caz pe gustul lui. Numai că el lipsea. La o privire mai atentă, e mai bine că lipsea: nu ştiu cum ar fi reacţionat la vederea uneia dintre suspectele principale, Catherine Deneuve, dezmierdîndu-se pe covor cu o altă suspectă principală, Fanny Ardant. Nu-i frumos să şochezi un personaj venerabil ca Poirot. Pe vremea lui, suspectele aveau mai multă demnitate. Asta-mi place la ideea de Poirot: faptul că, "pe vremea lui", crima şi pedeapsa puteau fi prezentate ca principii de bază ale unui sport de gentlemeni. Uitaţi-vă la ind