"Poţi să prosteşti o perioadă de timp pe toată lumea

şi poţi să prosteşti tot timpul pe unii, dar nu poţi

să prosteşti tot timpul pe toată lumea ".

Abraham Lincoln Într-o lume în care două treimi din oameni trăiesc sub regimuri totalitare, democraţia are problemele ei majore. În ultimii ani se vorbeşte despre deficitul de democraţie ca despre un fel de boală a democraţiilor şi ar trebui, poate, să operăm şi noi mai des cu acest concept critic cînd vorbim despre România. Fără să existe undeva o definiţie unanim acceptată, se poate spune că deficitul de democraţie desemnează o realitate de ordin politic, care are următoarele trăsături: (i) principiile fundamentale ale democraţiei sînt respectate şi idealul sincer asumat în sistemul dedus analizei este unul democratic; (ii) există o diferenţa tot mai evidentă între opţiunile şi acţiunile clasei politice (din interiorul căreia se selectează periodic, prin vot democratic, guvernanţii) şi opţiunile poporului; (iii) există o tendinţă certă de "elitizare" a politicii şi (iv) instituţiile care depind direct de votul popular (parlamente, consilii locale, preşedinţi de republică, primari) îşi pierd din putere în avantajul instituţiilor care răspund unui alt tip de determinaţie, cum ar fi conjunctura politică, cariera profesională sau de meritul (guverne, agenţii şi regii, armată şi servicii secrete, justiţie etc.). Mi se pare naiv, dacă nu de-a dreptul cinic, să vorbeşti despre deficit de democraţie în ţări în care democraţia nu există deloc şi nu este nici măcar valorizată pozitiv de regimurile conducătoare. Să spui, de pildă, că în Irak sau în Coreea de Nord e un deficit de democraţie mi se pare o glumă proastă, după cum mi se pare de-a dreptul ridicol să analizezi deficitul de democraţie din România lui Ceauşescu, din URSS sau din Germania lui Hitler. Putem vorbi raţional despre deficit de democraţie a