Louis Althusser a creat conceptul de interpelare pentru a desemna modalitatea în care individul este chemat să ocupe un loc simbolic, predeterminat, în cadrul comunităţii de care aparţine. Prin interpelare, individului i se dă un rol de jucat, o regulă de urmat, o poziţie de adoptat. Găsim o ilustrare a funcţionării acestui proces în piesele lui Shakespeare. Hamlet este "interpelat" de fantoma tatălui, care-l cheamă să răzbune batjocorirea valorilor tradiţionale. Dar, dacă tatăl îl educase în spirit renascentist, Hamlet, student la Wittenberg, devenise membrul unei comunităţi care promova valorile criticismului şi ale îndoielii. Ezitarea lui Hamlet se explică, astfel, mai puţin prin complicaţii sufleteşti descrise de psihanalişti, cît prin apartenenţa simultană la două comunităţi cu valori contradictorii. El este somat să se comporte conform modelului eroic, inculcat prin educaţia parentală, în timp ce formarea lui independentă îl predispune la recul intelectual. Ambiţia lui Macbeth nu izvorăşte, pură şi simplă, din adîncurile conştiinţei lui, ci este declanşată de interacţiunea cu "ceilalţi", fie aceştia parteneri din lumea reală (Lady Macbeth), fie - ca în Hamlet - vizitatori din lumea de dincolo (vrăjitoarele). La începutul piesei, el este "interpelat" de vrăjitoare, care, de fapt, nu-i prezic viitorul, ci, apelîndu-l succesiv cu însemnele unor identităţi de rîvnit, îi atribuie rolul de ambiţios fără scrupule. Aceasta însă nu va fi de ajuns. O altă serie de interpelări vine din partea Lady-ei Macbeth, care doreşte să-şi modeleze soţul în conformitate cu dorinţele ei, forţîndu-l să-şi asume rolul tipului dur. Ea nu-l determină doar să comită crima împotriva regelui, ci-l învaţă să iubească aventura şi să trăiască periculos. Femeie stearpă, Lady Macbeth îşi educă bărbatul aşa cum şi-ar fi educat un fiu pe care l-ar fi dorit eroic. Transformîndu-l pe Macbeth