Ce mai află omul de la ştirile t.v.?
De pildă că un senator a mîncat la bufetul Senatului o savarină acră şi altul a constatat că tacîmurile sînt murdare. Rezultatul: conducerea Senatului a dispus închiderea bucătăriei de la Sala Omnia. Ca să vezi! În loc să-i oblige pe administratori să spele vasele şi tacîmurile şi să nu mai pună în vînzare prăjituri expirate, onor conducerea a sunat stingerea. Proverbul românesc vorbeşte de aruncarea copilului din albie odată cu apa murdară. Proverbial, Senatul României! Altă ştire: la singurul Centru specializat în diabet din Capitală, la 40.000 de bolnavi, se fac zilnic, de la 3-4 dimineaţa, cozi nesfîrşite. Bieţii bolnavi, majoritatea în vîrstă, se înscriu pe liste, stau la uşi, îi aşteaptă pe puţinii medici, singurii în măsură să le prescrie insulina salvatoare, şi asta vreme de ore şi ore. Imaginile erau incredibile. O întrebare se pune: oare chiar e necesar să-i prescrii unui diabetic cronic insulina numai după repetarea consultaţiei? Se poate el vindeca între două porţii, în aşa fel încît să se dispenseze de injecţii? Nu sînt medic, dar ceva nu mi se pare în ordine. Nu e în ordine nici că unul din secretarii de stat de la Sănătate a deniat să viziteze Centrul abia după ce presa şi televiziunea au semnalat de cîteva ori situaţia. Şi de ce să-l viziteze? Nu e clar ce va afla? Că sînt prea puţini doctori, că fiecare vede o mie de bolnavi şi altele. Şi mai ciudată a fost declaraţia unuia dintre medici, un ilustru profesor, care mai e şi directorul Centrului. Domnul profesor-doctor a spus că pacienţii s-au învăţat să stea la coadă pe vremea comunismului şi acum nu se mai pot dezvăţa. Ce e asta, cinism, prostie, ticăloşie? Adică, noi, românii, am atins un asemenea grad de imbecilitate după deceniile de comunism, încît nu mai avem leac. Stăm la coadă în virtutea inerţiei. O coadă de tip nou, cum s-ar zice, dar
