Prin anii '80 am aflat de predicile părintelui Galeriu de la biserica Silvestru. "Un preot pentru intelectuali" - aşa era considerat. Iar el ţinea (şi a ţinut mereu) să onoreze acest statut. De la începutul liturghiei, biserica Silvestru se umplea treptat pentru ca să ajungă arhiplină în momentul predicii. Atunci forfota, cam stingheritoare, din timpul slujbei se potolea. Foarte bine construite, teologic consistente, predicile ţineau cam un ceas şi, în ele, vorbitorul se investea cu totul. Gestica, mimica, tonul erau făcute să capteze, să cucerească. La limita între autenticitate şi stilizare hieratică, părintele Galeriu părea neîncetat în stare de oficiere: a Cuvîntului şi a cuvintelor, a discursului ortodox persuasiv. Acut recules ori acut comunicativ, imobil ori dinamic, el dădea discursului său un veşmînt gestual, îl "interpreta" în sens teatral; considera că trebuie să-l susţină cu toate capacităţile sale expresive. Fervoarea lui, alimentată de lecturi şi experienţă, atrăgea o mulţime de oameni, tineri mai ales - pentru care era un magistru, un interpret al ortodoxiei, un îndrumător mai mult decît respectat: era o autoritate de nepus la îndoială. Pentru cît ştiu despre tradiţia răsăriteană, el mi-a deschis drumul şi gustul. În discursul lui, concordanţele între Vechiul şi Noul Testament, înlănţuirile fericite ale expunerii doctrinare cu ilustrări din viaţa ascetică, din hagiografie ori din pildele tradiţiei dădeau tîrcoale unei teme, o dezvoltau, o lărgeau pînă la o remarcabilă anvergură. Teologia răsăriteană era pledată cu patos; un patos inventiv, sigur de superioritatea ortodoxiei, dar nu în manieră agresivă. El impresiona toate tipurile de auditor: de la enoriaşii modeşti ai cartierului, la tinerii ce gravitau în jurul părintelui şi pînă la un public foarte cultivat,

ori unul snob, ce venea din cînd în cînd să-l asculte. Şi niciodată nu lipseau,