convorbire cu părintele Adrian NICULCEA Acum cîţiva ani, Părintele Adrian Niculcea a construit în cartierul Titan o biserică de lemn în stilul celor din Maramureş, dar mult mai amplă. În turn, pe cîteva niveluri, există spaţii folosite pentru adunări ale apropiaţilor bisericii: profesori voluntari dau copiilor meditaţii de limbi străine, matematică, informatică; oameni cu handicap fizic (surdo-muţi) se întîlnesc aici şi sînt asistaţi; există, lunar, un cerc de discuţii pe diferite teme, spirituale ori de strictă actualitate. Biserica e prelungită de un spaţiu comunitar activ.

Părintele Adrian Niculcea: Parohia este uriaşă, are cam 5.000 de familii. Să stai de vorbă cu fiecare, să îl cunoşti bine, aşa cum teoretic ar trebui, e imposibil. Sînt de construit în Bucureşti biserici mici, dar multe, aşa încît preotul să poată deveni prietenul de familie al enoriaşilor săi. Pornind de la ceea ce fiecare poate face pentru comunitate, eu încerc să îi leg pe toţi cei care vin aici de biserică. Pe intelectuali în mod special, care sînt un eşantion extrem de important al societăţii. Biserica s-a adresat dintotdeauna şi intelectualilor, nu numai poporului simplu. Marea teologie patristică s-a făcut în raport cu intelectualitatea epocii. Dacă Biserica, în vremea aceea, nu ar fi fost solicitată la un asemenea nivel, nu am fi avut astăzi o literatură atît de bogată, ci numai cateheze foarte simple. Esenţial mi se pare să se înceapă dialogul. Dacă lucrul acesta are loc cu încredere, tensiunile se eliberează; după părerea mea, Biserica nu trebuie să refuze dialogul nici cu ateii, dar el trebuie să se consume în spaţiul sacru unde se poate încerca un răspuns serios pentru toate problemele, pentru toate crizele. Oricine doreşte să discute, fie musulman, fie evreu, absolut oricine poate veni în biserică: în fond aici e casa Domnului, nu e casa preotului, iar în casa Domnului