Azi, în Est ca şi în Vest, cultura religioasă a societăţii e destul de firavă, dacă nu cumva aproape ştearsă. În ţările foste comuniste, motivul principal e excluderea de lungă durată din spaţiul public (şi din educaţia publică) a religiei. Dar, chiar şi înainte, cultura de tip modern, pe care România a preluat-o abrupt la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, a făcut ca între discursul Bisericii şi discursul cultural dominant să se instaleze o graniţă, rar trecută dintr-o parte ca şi din cealaltă. În orice caz, ignoranţa, în ce priveşte temele creştinismului, a unei populaţii care s-a declarat într-o majoritate aproape de maxim ortodoxă se dovedeşte cîteodată uluitoare: de pildă cînd, în anchete pe stradă, oameni întrebaţi pentru ce roşesc ouă şi mănîncă miel de Paşti declară veseli, dar puţin nesiguri că e vorba despre o sărbătoare de primăvară. Există evident comunităţi motivate, ortodoxe, ca şi de alte confesiuni, unde doctrina, ritualurile, simbolica religioasă sînt cunoscute şi practicate. Dar aceste comunităţi formează o minoritate, iar reverberaţia lor în spaţiul public e redusă, dacă nu aproape inexistentă. Religia oferă astăzi majorităţii un respectabil reper identitar, un ritm, împlinit, al sărbătorilor, o speranţă vagă în mai bine. Dar cunoaşterea depozitului tradiţiei e infimă, iar anvergura intelectuală a acestei tradiţii nu mai e o evidenţă. Pe de altă parte, ştiinţele religiosului au ajuns o parte prosperă a studiilor academice. Există - chiar dacă limitată deseori la medii de specialişti - o acumulare de cercetări, de cunoştinţe,de informaţii din ce în ce mai masivă asupra tradiţiei (inclusiv intelectuale) a Răsăritului creştin, asupra religiosului şi a tradiţiilor spirituale în genere. Prin gînditorii şi cercetătorii

români în acest domeniu, prin valul de traduceri apărute în ultimii ani, temele spiritua