Blocul de locuinţe a devenit, spun sociologii şi antropologii, o marcă a vieţii moderne. Aşa o fi. Dar înainte de a fi "marcă", "însemn", "trăsătură distinctivă", blocul e o fatalitate. Indiferent că e plasat în Manhattan (unde, de altfel, ca şi la Oneşti, nici nu există decât "blocuri"!) sau în gulagul siberian, el instituie o anumită mentalitate. Fagurele de beton leagă indivizii între ei cu o infinitate de fire, aducându-i la acelaşi numitor. Viaţa la bloc te obligă să păşeşti în ritmul celorlalţi, să faci sau să nu faci anumite lucruri în funcţie de dorinţa "majoritarilor". Un incubator al democraţiei, s-ar zice. Oare?

Înafara copilăriei şi a adolescenţei, petrecute "la casă", în ultimii douăzeci şi opt de ani am trăit exclusiv "la bloc": la căminul studenţesc, într-un apartament minuscul de două camere, apoi într-unul, ceva mai decent, de trei. Aici locuiesc şi în momentul de faţă. încerc să descifrez ce fel de modificări s-au produs în mintea şi în conştiinţa mea în cei aproape treizeci de ani de când mă frec zilnic de aceiaşi pereţi semi-soioşi, de când păşesc pe resturile de mâncare, pungile de plastic, bucăţile de hârtie lăsate de vecini (sau chiar de membri ai familiei mele), şi, mai nou, în escrementele câinilor de apartament.

Încerc să-mi imaginez cum ar arăta viaţa mea dacă aş ajunge acasă de la serviciu călcând pe trotuare normale, şi nu prin ghemul de fierăraie ruginită ce se iţeşte obraznic printre crăpăturile betonului botezat cu exageratul nume de "pavaj", dacă fostele răsaduri cu flori n-ar fi o sursă nesecată de prăfăraie şi infecţie, dacă tencuiala zidurilor, căzută pe jumătate, n-ar fi fost opera, vorba lui Chandler, "a unui dement eliberat pentru bună purtare" şi dacă băncile n-ar fi ocupate, de la răsăritul soarelui până binişor după apus, de eterna grupă vigilentă a pensionarilor. Ca-n poveştile cu paranormali,