Cu siguranţă că cetăţeanul obişnuit aflînd de proiectul legii partidelor politice a fost de acord cu el. Şi pe bună dreptate. Din '90 încoace se scurg de la buget bani buni pentru finanţarea campaniei electorale a unor partide care nu există decît cu numele. Partide de familie au primit sedii care sînt de mulţi ani subînchiriate unor societăţi comerciale, cel mai adesea cîrciumi. Mai nou aceste partide orfane de membri îşi vor putea cumpăra sediile, lăsînd astfel cu buzele umflate proprietarii de drept ai imobilelor acordate cu largheţe de FSN din fondul de imobile naţionalizate. La rîndul lor, proprietarii, care au învăţat adresa Curţii de la Strasbourg, vor cere despăgubiri pentru casele care le-au fost furate, vor cîştiga, fireşte, statul va fi bun de plată, iar contribuabilul va achita nota.

Legea partidelor e alcătuită pe principiul ce s-a dat e bun dat, fiindcă toate partidele parlamentare au, se pare, pe conştiinţă şi în folosinţă imobile pe care de-abia aşteaptă să le poată cumpăra la preţ de nimic, lăsîndu-i cu ochii în soare pe proprietari şi pe plătitorii de impozite obligîndu-i să mai subvenţioneze o dată şi din gros partidele existente.

În schimb de acum înainte cine vrea să înfiinţeze un partid musai să aibă cincizeci de mii de membri şi nu oricum, ci pescuiţi din majoritatea judeţelor într-un anumit număr mi-nim pentru fiecare filială în parte. Plus alte asemenea detalii care ar pune în încurcătură şi partidele parlamentare de azi, dacă ar trebui să le îndeplinească pe toate.

Nu e prima oară cînd Parlamentul ticluieşte legi ca şi cum membrii celor două Camere s-ar fi încuiat pe dinăuntru şi ar fi aruncat cheia. Actuala clasă politică dă semne tot mai primejdioase că vrea să se eternizeze şi că în acest scop nu mai contează culoarea politică. Şi cu cît sondajele de opinie vor arăta că alegătorii sînt tot m