Un venerabil islamist şi istoric al religiilor olandez mi-a făcut deunăzi surpriza de a mă întreba, după ce povestise multe amintiri intime cu patronii europeni ai istoriei religiilor din anii '60-'90, care aş crede că e întrebarea pe care trebuie să şi-o adreseze un istoric al religiilor azi în faţa multitudinii problematice de drumuri pe care le deschide şi închide această disciplină, pe care o vedea renăscînd şi în România. A adăugat că îl interesează numai formularea întrebării, nu şi eventualele consecinţe pe care le-ar antrena ea în orizontul specializării fiecăruia, şi nici dacă ea poate fi arbitrată ca atare de către o comunitate ştiinţifică, sau învestită eventual cu statutul de sarcină a altei generaţii. Formulată astfel, întrebarea trimitea evident la două probleme cardinale: mai întîi, la dialogul dintre substanţa documentelor la care se aplică un istoric al religiilor şi consecinţele acestei substanţe în discursul său academic despre "religie". Apoi, încă mai important, la disparitatea epistemologică între ceea ce decupăm noi ca direcţie a cercetării şi limitele istorice ale instrumentelor cu care protejăm, servim şi dialogăm cu obiectul de studiu. Prejudecata epistemologiilor noastre curente e că obiectul ar fi mereu corespunzător capacităţilor noastre de a-l întîmpina, iar dacă pe noi ne va interesa o istorie a unui fragment puţin lizibil de istorie a creştinismului european sau dacă, dimpotrivă, vom dori să documentăm un anumit aspect al liturghiei tibetane medievale, vom sfîrşi inevitabil printr-o nouă monografie care va mai diminua numărul şi aşa nu înfloritor de cititori maturi. Căci toate sînt tot mai la îndemînă - de unde şi numeroasele imposturi. Acumularea documentelor singură n-ar plasa, suverană, sub muzica plină de concordii a parităţii, iar nouă ne-ar rămîne să cădem cu superbie peste titlul cărţilor care s-au croit, de fapt, de mult